în Povestiri

12 min de citit



Totul a început cu un băiat pe nume Pablo care, într-o zi, a ridicat privirea spre ceruri și a văzut cristalul norilor. O cupă așezată deasupra lumii care îi îngusta percepția în zilele senine. Primul lucru pe care l-a întrebat a fost „Ce-i aia?” urmat de o înșiruire de „De ce?”. A primit răspunsuri? Ba bine că nu. Iată ce i-a zis mama:

– Ceea ce vezi tu, copile, e cupola înstelată. Îngerii au pus-o acolo pentru a ne încânta nouă privirea. Când o privim, nu putem vedea prin ea. Vedem norii și stelele, e-adevărat, dar ca să vedem mai departe trebuie să ne folosim imaginația. Se mai spune că atunci, în ultima zi a vieții tale, un înger va veni și îți va deschide calea către cerul de deasupra cupolei și când te vei uita în jos vei vedea cât de mici suntem, iar întreaga lume e ca o picătură de apă.

Și tatăl:

– Ce vezi tu acolo e o provocare și o lecție. Când te uiți la acea cupolă care tronează deasupra, nepăsătoare la toată viața ta, îți propui să-i arăți că nu este așa. Poate vrei de fapt să-ți demonstrezi ție că ești mai mare decât cupola, că nu te poate îngrădi. Și crești. Înveți. Descoperi. Vrei să ajungi deasupra ei. Și la un moment dat vine timpul să privești cupola ca pe un vechi prieten care întotdeauna a știut mai multe ca tine. Oricât de mult ai învățat, oricâte de multe știi, nu poți s-o învingi. Așa că realizezi că ești doar un om și te bucuri cu ce ai în jur. Cupola ne învață să nu mai privim în sus când viața ne-o trăim aici, jos. De-asta se spune că îngerii au creat-o.

Apoi Pablo a întrebat-o pe sora lui mai mare și aceasta i-a răspuns:

– Nu înțeleg cu ce te deranjează cupola. E acolo sus iar tu ești aici jos. N-ai s-o atingi niciodată. Dacă are margini, întrebi? Hmm, posibil. Căci altfel n-ar mai fi cupolă. Sincer, eu nu mi-am pus niciodată întrebările astea. Dacă stai toată viața să te gândești la rostul lucrurilor, pierzi frumusețea pe care o conferă prin propria lor existență. Se zice că din cauza asta au creat-o îngerii, pentru că e frumoasă și intangibilă.

A primit răspunsuri. Toate, fără sens, fără să-i domolească curiozitatea. Cu ce se puneau de acord era că îngerii creaseră cupola. Cu ce scop? Unde i-ar fi putut găsi pe acești îngeri?

A început să caute informații despre îngeri, ființe mitice, păzitorii lumii, aducătorii fericirii. Nimic care să-l mulțumească.

Apoi a întâlnit-o pe Maru și un timp nu s-a mai interesat despre îngeri. Fata cu ochii de culoarea mării era o călătoare. Principala ei ocupție era să zâmbească lumii iar lumea îi zâmbea înapoi. Când i-a zâmbit lui Pablo, îngerii lui s-au sfărâmat și a rămas doar el în fața ei. Alte întrebări i-au apărut pe buze.

Din când în când avea acest impuls de a o întreba despre cupolă. Dar nu a fost nevoie. Era noaptea dinaintea plecării. Maru urma să-și continue călătoria. Și i-a povestit de cupolă.

– Vezi linia aceea trandafirie? Ea este ultimul nostru obstacol și primul nostru vis. Nebuni sunt oamenii care se gândesc s-o depășească. Cupola nu e un dușman. E voalul protector care ne învăluie într-o armonie perfectă. Ce e deasupra nu ne e dat să vedem… încă. Nu pentru că nu merităm ci pentru că ne-am pierde inocența dacă am trece dincolo și am deveni victime la mâna forțelor ce sălășluiesc dincolo. Mi-ar place să văd marginea dar n-o să trec dincolo niciodată. Nu sunt pregătită.

Pablo a încuviințat și a privit stelele. Puncte albe, roze și purpurii pe planșa albăstruie a cupolei. Și i-a propus călătoria.

A doua zi au plecat spre marginea lumii.

Maru și Pablo, la început. Apoi mai mulți. Din ce în ce mai mulți. În funcție de necesități și dorințe, abilități și vise, li s-au alăturat tineri, bătrâni, oameni cu toții într-o continuă căutare. Convoiul se deplasa zilnic și atrăgea mulțimi în jurul său. Unii plecau după ce realizau că această călătorie e zadarnică, iar alții după ce simțeau că au mers și au simțit destul. Însăși călătoria le dădea speranțe și le împlinea visuri.

Doar Pablo și Maru erau mereu în față, mereu la conducere. Au trecut prin ploi, au trecut prin arșiță. Au întâlnit oameni buni, au fost insultați de nebuni. Și într-un final, au ajuns la apă. Călătoria lor pe uscat se terminase.

Cei mai mulți și-au luat la revedere, simțind că acesta era sfârșitul călătoriei, pentru ei. Ceilalți au început să caute corăbii de închiriat.

Convoiul a fost dispersat. În timp ce cei mai mulți făceau cu mâna dinspre uscat, cei puțini dar bravi, poate un pic țicniți s-au împrăștiat pe trei corăbii gemene.

Au lăsat pământul în urma lor și au călătorit pe mare. Mereu cupola îi supraveghea de sus. În timpul navigării, Maru a stat pe punte cu Pablo, cu un vapor la stânga și unul la dreapta și a vorbit.

– Mi-ai spus că mă iubești, într-una din zile. Și eu nu ți-am răspuns. Nu ți-am răspuns pentru că nu înțeleg ce-i iubirea iar privirea ta mi-a spus că ești îndrăgostit de altcineva. Sau altceva. Nu protesta! Ascultă-mă mai întâi! Când ți-am vorbit de călătorie, ai lăsat totul în urmă și m-ai urmat. Împărtășeam același entuziasm, aceeași sete de aventură dar tu voiai întotdeauna mai mult. Să mergem mai repede. Să nu mai pierdem vremea. Să nu lăsăm oamenii să se alăture convoiului. Că mulți ne trag înapoi, ne fac să mergem mai încet. Și doar la insistențele mele te-ai îmbunat. Apoi mi-ai spus că mă iubești iar eu nu ți-am răspuns. Pentru că văd în ochii tăi dorința. Călătoria, pentru tine, e un mijloc, un deranj necesar. Iar eu am fost catalizatorul. Tu cauți cupola, marginea cupolei, și eu ți-am dat mijlocul s-o atingi. Pentru tine, eu și cupola suntem de nedespărțit. Văd, când mă privești în nopțile cu lună, cum atenția ta este toată îndreptată asupra mea dar gândul tău e departe, spre misterioasa cupolă. Așa că-ți spun acum că te iubesc dar, o dată ce am ajuns pe uscat, eu renunț. Pentru mine a venit momentul. Am văzut suficient. Am experimentat multe. Am gustat lumea. Dacă o să vii cu mine, vom trăi fericiți până la sfârșit, eu a ta și tu al meu. Departe de cupolă. Asta e alegerea ta. Și nu-ți dau voie să mă convingi că nu-i așa!

Maru pecetlui decizia cu un sărut. Un sărut adevărat, un sărut în locul cuvintelor. Un sărut pentru gândurile lui Pablo. Apoi i-a zis:

– Acuma știu. Vino înapoi la mine după ce găsești ceea ce cauți, după ce privești dincolo.

A început furtuna. Fulgere și talazuri. Tunete și voci. La mal au ajuns două vapoare. Al treilea s-a scufundat la sfârșitul furtunii, când ceața s-a ridicat și valurile erau mari. S-a lovit de o stâncă în mijlocul mării, o insuliță fără viață bătută neîncetat de vânturi. Jumătate din pasageri au reușit să urce la bordul celor două vase rămase. Cealaltă jumătate a fost înghițită de apele înfometate, în abisul albastru, în cupola inversă.

– E un semn, Pablo! a zis Maru.

Dar el era de acum hotărât.

Și-au luat la revedere la țărm. Pablo a plecat alături de cei doi-trei viteji care doreau să continue, în timp ce ceilalți împreună cu Maru s-au împrăștiat în zare.

Înainte de a pleca, Pablo i-a mulțumit lui Maru și a asigurat-o că se va întoarce. Maru l-a privit mult timp după ce s-a îndepărtat și fără nicio lacrimă de despărțire, a șoptit:

– Știu că ți-am schimbat viața. Mă tem să n-o fi schimbat prea mult.

O pală de vânt a trecut pe lângă fața lui. Pablo s-a oprit și și-a atins obrazul. Simțea mângâierile lui Maru. S-a întors și a privit în urmă. O siluetă mică stătea departe și îl privea. Acum era ultimul moment când putea să facă drumul înapoi, dar ea avea dreptate. Era ceva mult mai mare decât dragostea înlăuntrul lui. Așa că a continuat călătoria împreună cu cei câțiva camarazi pe care îi mai avea alături.

Pe tărâmul nou au dat de greutăți mai mari decât tot ce întâlniseră vreodată. Vijelii mai puternice decât orice furtună, săptămâni de foame amară, lipsa apei de băut și multe insecte mici care ciupea groaznic.

Au ajuns la o fântână cu apă neagră când erau la capătul puterilor. Lichidul era consistent și mirosea puternic. Au decis să meargă mai departe dar un tovarăș nu a mai rezistat setei și a luat o gură de apă pe ascuns. Două zile mai târziu, picioarele au început să-l lase și crampele îi îngreunau pasul. După încă o zi a început să scuipe sânge iar când au ajuns la un sătuc care i-a primit cu bunăvoință, cel ce băuse avea nevoie de îngrijiri medicale urgente.

Într-un final s-au întremat, au mulțumit gazdelor și au plecat mai departe. Dar greutățile și ghinionul nu s-au oprit.

– Rămâneți aici, le-au spus sătenii. Mai departe nu este decât moarte și boală. Noi suntem ultima așezare de oameni înainte de cupolă.

Pablo a auzit doar cuvântul „cupolă”, atât de înverșunat era în hotărârea lui.

Câteodată se gândea la Maru, câteodată se întreba cât mai are de suferit până își va îndeplini țelul dar niciodată nu s-a gândit să renunțe.

Camarazii lui s-au stins rând pe rând, în fața lui, pe lângă el, în urma lui. Și cu fiecare om pe care îl pierdea, hotărârea lui devenea mai aprigă.

A rămas singur și a mers înainte.

A început să simtă semnele bolii și nu și-a încetinit pasul.

A văzut cortina cupolei și nu i-a venit să creadă. Lângă ea stătea un om, o umbră neagră.

A început să alerge și a căzut în praful dinaintea cupolei.

Cupola se întindea ca un voal în fața lui. Prăfuită, translucentă, simplă. Asta era partea de cupolă pe care o privea Pablo. Și era la doi pași de el. Atât de aproape. Ar fi putut s-o atingă. Simțea cum ceva din interiorul lui s-a rupt dar nu i-a păsat. Călătoria era la sfârșit. Ajunsese la capăt. El, Pablo. Singurul.

S-a apropiat și a pus palmele răsfirate pe suprafața cupolei. Nu a simțit nimic special. Nu era nici mai caldă, nici mai rece decât mediul înconjurător. Era o pojghiță de material între el și… partea cealaltă.

A șters praful din fața lui și o siluetă deformată prin prisma cupolei s-a holbat la el din partea cealaltă. Un om la fel ca el. Avea ochii lui Maru dar figura lui Pablo. Un bărbat simplu, cu o privire întristată. S-a apropiat de Pablo și și-a lipit palmele de cupolă.

Nu a zis nimic.

– Acum ce trebuie să fac? l-a întrebat Pablo.

Omul nu a răspuns. Pablo a crezut că nu l-a auzit și a mai repetat o dată:

– Ce trebuie să fac să trec dincolo?

Omul a continuat să îl privească întrebător.

Pablo și-a simțit toată partea dreaptă a corpului cum cedează arzând în dureri crâncene și s-a lăsat în genunchi.

– Nu poți să treci, a auzit o voce.

Pablo l-a privit în față. Omul s-a lăsat în genunchi, la același nivel cu Pablo iar buzele sale s-au mișcat:

– Nu e nimic aici.

– Dar care e sensul, atunci? a întrebat Pablo cu voce pierdută.

Omul l-a privit adânc în ochi și a spus:

– Ai făcut călătoria, nu-i așa?

– Da, dar cu ce cost?

Omul a oftat și s-a ridicat în picioare. S-a întors cu spatele pregătit să plece iar Pablo a strigat sprijinindu-se cu fruntea de cupolă.

– Stai, ia-mă cu tine! Ești un înger, nu-i așa? Îngerii au pus cupola aici și pot să zboare de o parte și de alta a ei.

Omul a ridicat brațele la nivelul umerilor, formând o cruce cu trupul său, cu spatele spre Pablo.

– Nu am aripi, așa că zborul alături de mine nu va fi ușor, nu sunt un înger, a zis.

Apoi și-a lăsat brațele să coboare și s-a îndepărtat încet, pas după pas, în ritmul suspinelor lui Pablo și a răsuflării lui sacadate.

Această povestire a apărut pentru prima dată în revista Nautilus: Cupola

Imagine copertă adaptată și preluată de pe Pixabay.

Scrie un comentariu

Comentează