în Povestiri

20 min de citit

– Este cea mai bună șansă a noastră.
– Dar știm unde se va duce?
– Vom afla când se întoarce…
– Și dacă nu se mai întoarce pe același drum?
– Nu contează. Știi doar că direcțiile nu au importanță. Stânga sau dreapta, sus sau jos, înainte, înapoi, toate se petrec sub același flux.
– Dar dacă nu se mai întoarce… sau se întoarce sub o altă formă?
– Atunci Dumnezeu să ne ajute!

Giro stătea la butoane. Panoul de control se întindea înainte lui iar ceasul de mână pus alături arăta puțin peste ora 17:00. Câteva zeci de minute să mai treacă liniștite precum cele care au trecut deja și tura lui se va termina iar el va pleca acasă să își petreacă următoarele ore din zi exact la fel ca aici, holbându-se la un ecran. Măcar acasă era liniște.

În fața lui, sub ecranul în care se oglindea fața sa obosită se aflau butoanele. Butoane de alarmă, butoane de control, butoane de cuplare și decuplare a liniilor de transfer, butoane peste butoane. Și manete. Existau și manete, desigur, în cazul în care era necesară o comandă decisivă, caz în care nu se puteau baza pe un buton.

Giro zâmbi. Fiecare buton, fiecare manetă avea rolul său și el le știa pe toate. Și nu putea să lucreze singur. Se uită în jur. O cameră mare circulară cu ecrane și birouri așezate într-o înșiruire de semiluni. La fiecare birou un alt angajat, un specialist în domeniul aterizărilor temporal-hibride. Toți se mișcau ca unul. Fiecare dintre ei își putea îndeplini munca singur, dar nu într-un timp suficient. Comenzile și manevrele trebuiau date simultan și o linie de comunicație precisă era absolut necesară. Toți colegii își lăsau problemele personale și certurile la ușă când intrau în această cameră, acest loc unde s-ar putea să se scrie istorie.

Într-un colț al ecranului era o imagine a pistei de aterizare. Giro privi colțul mic, pixelat și deși nu se observau toate inscripțiile de pe pereți, și le imagină pe toate, precum și asfaltul dublu întărit cu tije de titaniu. Ce va ateriza acolo nu era de pe acest pământ, poate nici de pe această lume.

Treaba lui era să aștepte. Toate persoanele din această sală așteptau tăcute și făceau manevre de rutină. Exerciții. Tăcuți, concentrați. Când nava va veni și va veni brusc (practic pur si simplu va apărea acolo), treaba lor era să elibereze pista, să ridice zona de aterizare și să se asigure că totul merge ca pe roate. Despre nava interstelară se putea spune ca întârzia. Dar ei știau mai bine. Li s-a dat de înțeles că putea să apară înainte de a pleca. Ceea ce era imposibil, nu? Plecase acum câteva zile, la începutul săptămânii, când li s-a mai atras atenția că direcțiile nu contează dar toată lumea încă spera ca asta să nu fie adevărat.

Giro simți apăsarea din vezică și îi făcu un semn lui Viron, colegul de lângă el.

– Mă duc la baie. Fii atent și la instrumentele mele cinci minute.

Viron dădu din cap.

– Oricum nu se întâmplă nimic aici.

– Oricum…

Baia era puternic luminată față de sala de așteptare, unde lumina părea că vine din zecile de ecrane înșirate în semilună. Giro se îndreptă spre un pisoar din capăt și se eliberă de presiunea intermitentă. Trase apa și se duse în fața chiuvetei unde cu un jet de apă temporizat și săpun de levănțică își spălă mâinile. În treacăt privi tivul murdar al pantalonilor pe care idiotul de taximetrist îi stropise de dimineață. Se privi în oglindă și își aranjă puțin părul dându-l cu mâinile spre spate.

Ramona își luase la revedere și plecase iar direcțiile nu contau.

Un gând trecător, destul de tulburător. Se sprijini cu palmele de marginea chiuvetei și trase aer în piept. Va mai rezista o zi și mâine o va lua de la capăt și va rezista. Și tot așa până când va fi mai bine. Trebuie să fie mai bine, nu? Adică, oamenii treceau peste despărțiri tot timpul. De ce nu ar reuși și el? Dar știa deja răspunsul. Ramona fusese practic a doua lui prietenă, prima iubită adevărată în viața lui. Nu știa cum să se facă atractiv și cum să atragă. Lucrurile astea nu l-au interesat deloc. Colegii săi de facultate încercaseră să-l învețe, să-i arate că așa se trăiește, că astea sunt abilități esențiale. Nu îi băgase în seamă și își continuase viața așa cum știa el. Absolvise cu brio ingineria aerospațială, făcuse un curs de management, și după câteva joburi destul de interesante în domeniu a fost contactat de Agenția Spațială pentru a lucra în acest departament. Departamentul tăcut. Nu se așteptase ca munca aici să fie atât de plictisitoare dar era unul din domeniile de vârf și toată echipa era martoră la prima călătorie interstelară unde direcțiile nu contau. Ce mama naibii? De ce tot îi tot treceau direcțiile prin cap?

Se spălă pe ochi și se șterse cu un prosop de unică folosință. În timp ce se pregătea să arunce prosopul, ceva smuci pământul de sub el iar Giro se clătină și se împiedică. Se sprijini cu o mână de podea pentru a împiedica căzătura și apoi se ridică confuz. Ce se întâmplase? Ar fi putut să se gândească la toate situațiile posibile, accidente, cutremure, aterizarea ratată de el cât era în baie, dar niciuna dintre acestea nu i-a trecut prin cap. Giro chiar nu își putea imagina ce a fost acea piedică. Totul era calm în jur, nemișcat. Oare amețise pentru câteva clipe și își pierduse echilibrul?

Deschise ușa de la toaleta bărbaților și se pregăti să iasă. În fața lui, botul navei se căsca ca nasul unui uriaș adormit. Era chiar nava interstelară trimisă de ei. Aterizare fusese efectuată. Singura problemă era că marja de eroare fusese depășită iar nava stătea acum într-un loc în care nu avea ce căuta nici în cele mai urâte coșmaruri. Nava se prăbușise peste camera de control aflată la câțiva kilometri buni de pista de aterizare. Cum reușise să se prăbușească dacă nava era făcută să apară brusc? Apăruse unde nu trebuia și era plină de rugină. Rugină pe un material care nu ar fi trebuit să ruginească?

Giro făcu un pas cu mâna întinsă spre carcasa navei dar se opri brusc. Nu îi trecuse niciun gând prin cap despre temperatura la nivelul carcasei navei sau despre rugina aceea bizară ci pur și simplu o bară de metal, probabil ascuțită la un capăt țâșnise dintr-un compartiment al navei și îi trecuse prin stomac.

Giro gemu. Era țintuit pe loc. Din pricina durerii nu se putea mișca nici înainte, nici înapoi. Realiză cu groază că direcțiile nu contau iar el era singur cu adevărat.

Dar oamenii din jurul lui păreau să îl contrazică. Oameni ocupați umpleau locurile libere din sală, pe lângă nava prăbușită, vorbeau la telefon sau gesticulau în timp ce ascultau în căștile wireless. Unii mergeau grăbiți cu mape sub braț, alții se opreau contrariați. Niciunul nu îl băga în seamă pe Giro. Doar un bărbat în costum de astronaut părea că îl cunoaște. Se apropie de el cu un început de zâmbet pe buze dar chiar înainte ca zâmbetul să-i înflorească pe chipul ruginit, Giro realiză că era tatăl lui.

De ce?

##

Era dimineață. Sorele intra din nou prin draperiile mult prea subțiri și alarma încă nu sunase. Se trezi. Se săltă în șezut și se prinse cu mâinile de cap. Ceva ca o gogoașă pulsa în creierul lui. Nu știa dacă era de la depresia pe care a făcut-o de când îl părăsise Ramona sau de la mahmureală. Aseară fusese cu Răducu… unde anume?

Se uită la ceas. Ora 6.30. Se așeză înapoi în pat și închise ochii. Încercă să mai doarmă câteva minute, înainte să sune alarma dar nu reuși. Ceva i se frământa în creier. De parcă uitase ceva important, ceva ce trebuia să facă astăzi. Se ridică și se duse la baie. Se spălă pe față, pe dinți, își admiră ochii injectați în oglindă. Servi un mic dejun sumar, își îmbrăcă hainele de pe spătarul scaunului și ieși, nu înainte de a-și pune o pereche de ochelari cu lentile întunecate pe nas. Soarele bătea strident iar creierul lui striga de durere. Sau de altceva.

Mai avea o oră de pierdut. În 20 de minute ar fi ajuns la serviciu dacă mergea pe jos. Era obișnuit să cheme un taxi așa că alungă gândul cu plimbarea la o parte și făcu semn unui taxi care mergea în direcția lui.

Taxiul frână brusc după ce îl depășise și viră strâns, apoi acceleră spre locația clientului.

Giro simți un val subit de adrenalină prin creier, văzu rapid balta mocirloasă de lângă trotuar (canal înfundat?) și sări înapoi. Taxiul opri exact în băltoacă cu scrâșnet de roți iar apa murdară sări pe pavaj, fără să-l atingă pe Giro.

Giro stătea înmărmurit, nu atât la gândul că putea să își păteze pantalonii cei noi, cât și la faptul că știuse. Cumva știuse că așa ceva se va întâmpla și evitase daunele. Dar cum?

– Mai urcați, domnu’? strigă taximetristul din mașină.

– Nu, mulțumesc. O să merg pe jos.

Giro se întoarse cu spatele în timp ce se grăbea spre serviciu. Sau spre altceva. Spre ceva ce simțea că era acolo în mintea lui dar uitase, la naiba.

Taximetristul mai claxonă de două ori după el apoi demară și plecă să găsească alt client.

Giro era adâncit în gânduri. Începu să gesticuleze pentru că nu erau gândurile lui. Sau dacă erau ale lui, nu le recunoștea. Se gândea că ar trebui să nu se ducă astăzi la serviciu. Avea un presentiment ciudat, o stare de anxietate seacă dar poate totul de datora evenimentului neplăcut evitat la limită. Poate… poate ar trebui să o vizite pe Ramona. pe Ramona? Imposibil. Astea nu erau gândurile lui.

Iar ca să o viziteze pe Ramona ar trebui să facă dreapta aici spre sediul revistei Cunoașterea, în loc să traverseze strada și să se îndrepte spre parcul de la periferie.

Giro făcu dreapta și trecu pe lângă hotelul Dionissos în timp ce continuă să gesticuleze singur. Simțea gogoașa din creier cum continua să se umfle și se îngrozi la gândul că nu mai era mult până să explodeze.

Toate temerile sale se risipiră iar gogoașa dureroasă se sparse când se lovi de o femeie cu părul bălai care aștepta la semafor în fața trecerii.

– Scuze, mă scuzați!

Giro se opri iar femeia scăpă o mapă cu câteva dosare. Se încruntă la el iar apoi pe chip îi apăru o privire surprinsă în timp ce se aplecă să își ridice mapa. Giro se aplecă și el.

– Ce naiba e cu tine? Ce cauți aici? Mă urmărești? șopti ea.

– Nu, scuze, nu, am dat întâmplător peste tine. Nici nu am știut că ești tu, răspunse Giro într-o șoaptă mai apăsată.

– Așa pare. Asta e noua ta tactică de agățat?

– Nu, veneam spre… eu, ascultă, Ramona, nu vrei să stai la o cafea? Tu începi, practic, la zece serviciul iar eu sunt azi un pic mai, ahem, liber. Să lămurim situația asta ciudată. Și poate să lămurim rapid alte câteva lucruri?

– Alte câteva lucruri? Trebuie să fac câteva copii înainte de a ajunge la sediu dar presupun că pot sta la o cafea câteva minute.

– Foarte bine. Hai să traversăm.

În jurul lor mulțimea uitase să treacă pe partea cealaltă. Oamenii vedeau un bărbat și o femeie care conversau în șoaptă aplecați deasupra a câteva dosare. Câțiva zâmbeau, alții priveau întrebător.

– La ce vă uitați? zise Ramona un pic stânjenită în timp ce își așeza fusta și traversă cu Giro pe urmele ei.

Se opriră la Quick Café unde servirea era, așa cum zicea numele, rapidă și comandaseră. Giro luă o cafea lungă cu extra zahăr iar Ramona o café au lait. Ramona protestă când Giro plăti.

– E doar o cafea, îi zise Giro.

Ramona amestecă cu tact în cafea apoi o duse la gură și sorbi un strop. Buzele se deschiseră în forma unui „o” atât de mic și de drăguț încât Giro se întrebă cum a lăsat o fată ca ea să plece de lângă el. Îi era frică că răspunsul era foarte simplu.

– Deci, discutăm câteva lucruri? începu Ramona.

– Un moment!

Giro sorbi stângaci din cafea apoi zise:

– Îmi tot spun că trebuie să ne, să îmi înfrunt temerile.

Giro mai sorbi o gură de cafea, era încă fierbinte. Continuă:

– Iar când mi-ai zis că nu mai reziști, că pleci, am rămas prost și n-am zis nimic, nici până astăzi. nu știu ce ți-ai închipuit tu, dar păreai destul de hotărâtă. Și așa am rămas singur. Și de atunci tot așa.

Ramona își puse piciorul stâng peste cel drept.

– Mda, eu am pe cineva, dacă de asta mă urmărești.

– Nu te urmăresc, am dat întâmplător peste tine. Iar ziua de azi a fost, să zicem, interesantă, așa că vreau să-ți spun, vreau să-ți cer să-mi spui de ce m-ai părăsit. Am devenit plictisitor, nu ți-am acordat atenție, cu ce am greșit? Și poate pe urmă, după ce-mi spui, o să am și eu un pic de liniște.

Ramona bău din cafea iar când lăsă ceașca pe masă, o pală de vânt îi deranjă părul lăsat pe umeri. Îl așeză la loc și zise:

– Știu de ce încerci să mă acuzi dar nu e adevărat. Femeile care spun că se plictisesc, că le scade interesul și intră în rutină sunt niște ipocrite. Să știi că eu cred că intră și în sarcina lor să țină aprins focul pasiunii, nu e doar datoria bărbatului. Deci îți spun deschis că nu e asta, nu-i ăsta motivul: că te vedeam plafonându-te. Câteodată, din contră vedeam cum crești…

Giro zâmbi. Ramona continuă:

– Am vrut să zic că te dezvolți profesional dar, dar…

Oftă.

– S-a întâmplat ceva? întrebă Giro.

– Nu, doar… câteodată am impresia că sunt pe un drum dinainte stabilit și orice aș face tot acolo ajung. Simt că orice aș face, nu am niciun control.

– Așa m-am simțit și eu după ce ai plecat. Doctorul a spus că am făcut o depresie. Ar fi trebuit să-mi spui mai dinainte cum te simți. Am fi rezolvat. Putem să rezolvăm încă.

– Nu e nici asta. Giro, ai fost plecat o noapte și te-ai prefăcut că nu-ți amintești nimic. Eu am…

– Eu ce?

– Da, exact.

– Nu se poate. Când am făcut asta? Chiar nu-mi amintesc.

– Cu câteva luni înainte să de despărțim. Te-am întrebat și atunci, după ce ai dispărut o noapte întreagă, unde ai fost dar nici nu știai despre ce vorbesc. Am lăsat de la mine o vreme dar m-am supărat și am început să am senzația asta cu pierdutul controlului. Și apoi am început să te visez, niște vise stranii. Prea reale. Și m-am speriat. Poftim, uite adevărul. M-am speriat!

– Ce ai visat? Giro încercă să-și păstreze calmul dar pe el pusese gheara din nou anxietatea aceea apăsătoare.

– Tu, în mijlocul unui morman de fiare ruginite, cu o bară de metal care trecea prin tine.

– Trebuie să mă duc la muncă…

Giro bău dintr-o gură toată cafeaua și sări de pe scaun. Nimic nu era în regulă. Femeia asta cu privirea consternată de la masă care semăna cu Ramona nu era Ramona iar gogoașa din mintea lui încerca iarăși să-i spună ceva. N-o băgă în seamă.

Rătăci prin parc până i se făcu foame. Era trecut de 12. Intră la primul restaurant-terasă și ceru specialitatea casei și o bere. Se duse la baie iar când se întoarse un bărbat într-o cămașă în carouri cu mânecă scurtă și părul vâlvoi stătea la masa lui cu o sticlă de bere alături. Se apropie iar necunoscutul se întoarse spre el și îi zâmbi.

– Noroc, Giro! Tare cald astăzi! Am fost la cumpărături și am oprit să beau o bere.

Făcu un semn cu privirea spre sacoșa de lângă scaun și spre sticla de bere din mână și continuă:

– E greu să umbli la miezul zilei, ascultă-mă pe mine.

– Răducu, zise Giro nesigur, de unde știai că sunt aici?

Răducu îi făcu cu ochiul:

– Te-am văzut!

Giro se așeză la masă precaut și întrebă:

– Ce am făcut aseară? Am niște lipsuri de memorie. La ce petrecere idioată am fost?

– La cea mai tare. Dar nici eu nu îmi prea amintesc detalii, zise Răducu și ridică sticla de bere la gură.

Când văzu cum buzele crăpate ale lui Răducu ating sticla de bere, pe Giro îl cuprinse o furie oarbă, fără niciun motiv. Era o furie pentru tot ce se întâmplase astăzi și pentru toate necazurile care i se întâmplaseră de ani de zile, pentru toate momentele când își păstrase cumpătul.

– De ce mi-ai dat de băut aseară? Pe unde am fost? Hai, zi! Și nu e prima dată, așa-i?

Răducu se ridică și se dădu speriat un pas înapoi. Giro făcu un pas spre el cu mâna ridicată amenințător și ochii grei, injectați în orbite. Ochelarii de soare erau pe masă. Privi rapid în jur și văzu sacoșa de cumpărături. O apucă și îl lovi pe Răducu peste spate.

– Din cauza ta a crezut Ramona că am înșelat-o! Unde am fost în noaptea aia? Ai fost și tu? Atunci, când am pierdut o noapte și nu-mi amintesc? Vorbește!

Și continua să-l lovească cu sacoșa în timp ce Răducu ridica mâinile să se apere și se ghemuia tot mai mult. Încerca să zică ceva dar Giro nu îi dădea prilejul. Îl lovea încontinuu cu sacoșa. Nu conta că auzea cum se sparg ambalaje, cutii și sticle. Nu conta că la fiecare lovitură se simțea tot mai mizerabil. Într-un final, Răducu renunță și fugi iar Giro aruncă indignat sacoșa. Era dezamăgit de el însuși.

Chiar dacă și Răducu ăsta era fals, nu meritase asta. Totul era fals astăzi.

Plecă fără să mănânce și colindă străzile cu privirea în pământ măcinat de gânduri. Sau de lipsa lor.

Ridică privirea ca să nu se ciocnească de o brunetă într-un tricou roșu țipător cu un umăr dezgolit și trecu mai departe.

– Hei, drăguțule, auzi vocea și simți degetele lungi pe umărul și gâtul lui.

Se opri pe loc și privi în ochii verzi ai fetei.

– Ce faci astăzi? Cauți un pic de relaxare? îl întrebă fata.

– Nu știu, s-ar putea. Cum te cheamă?

– Dorință.

– Și, Dorință, ce dorești să faci astăzi?

– Ce știu eu mai bine!

– Ok. Giro se gândi un moment. Să vedem ce știi!

– Vino după mine!

Se culcă cu ea într-o cameră ieftină de motel. După ce actul fusese încheiat, stăteau amândoi pe spate cu privirea în tavan. Doar sunetul respirației lor se auzea. Giro îi simțea un sân mic dar ferm în palma sa iar gândurile sale rătăceau mereu și mereu la cât de repede și mult degenerase ziua. De la incidentul cu taxiul până la camera de motel. Totul era greșit de parcă cineva mutase toate obiectele dintr-o cameră de la locul lor câțiva milimetri, suficient de puțin încât nimeni să nu-și dea seama ce e greșit și totuși intuiția aceea, capacitatea ființei umane de a simți că ceva nu e în regulă dădea semnale peste semnale.

Lui Giro nu-i mai păsa. Da, ceva îl apăsa și îl deranja dar atâta timp cât ignora senzația, totul era bine.

– O mai facem o dată? o întrebă pe Dorință.

Răspunsul ei veni printr-o îmbrățișare.

Se trezi mai târziu, când soarele lumina pământul cu ultimele sale puteri. Ce zi! Își privi ceasul de mână. Ora 17. Dorință nu mai era lângă el. Probabil plecase. Când el dormea.

Părăsi motelul și opri un taxi. Spuse adresa Agenției Spațiale și se lăsă pe banchetă cu privirea în sus. Nu știa de ce dar simțea că ziua se apropie de sfârșit. Iar el trebuia să fie acolo, la agenție, la serviciu. Să se scuze, să demisioneze, să fie concediat. Atâtea posibilități și niciuna nu-l preocupa în niciun fel. Își aminti ceva despre alegeri care nu au importanță. Ba nu, erau direcții. Tot același rahat. Voia o concluzie a acestei zile ciudate și știa că o va găsi la agenție.

Taxiul se opri cu un zvâcnet.

– Am ajuns.

Giro plăti și ieși din mașină. În față, pe alee, ușile glisante de sticlă securizată îl atrăgeau cu o forță supranaturală. Începu să alerge.

După ce îl bătuse pe unul dintre cei mai buni prieteni ai săi cu o sacoșă de cumpărături și se culcase pentru prima dată cu o necunoscută („în amiaza mare!”), alerga spre inevitabil. Se uită la ceas și intră în clădire. Se îndreptă spre sala de control și înainte îi ieși Viron, cu palmele ridicate.

– Pe unde ai umblat, omule? întrebă chiar înainte ca tot trupul să-i fie spulberat de nava interstelară ruginită ivită din senin deasupra lui.

Viron dispăruse. Nicio bucățică din corpul său nu supraviețuise impactului. Iar sângele se amesteca cu rugina întunecată.

Prova navei îl privea tăcut. Fără să se mai gândească la nimic, Giro se apropie încă o dată cu mâna întinsă spre acest morman de fiare ruginite și încă o dată o bară de metal îi trecu prin stomac. Mintea i se lumină și își aminti.

Direcțiile nu contau pentru că drumul era circular. Dar nu era un cerc perfect.

Această povestire a apărut pentru prima dată în revista Nautilus: Direcții articulate

Imagine copertă adaptată și preluată de pe Pixabay.

Scrie un comentariu

Comentează