în Povestiri

24 min de citit

Părul ei castaniu prinde ultimele sclipiri ale soarelui și le întoarce în firele alunginte, ondulate. Pedalează în fața mea pe o bicicletă mică, joasă cu sigla Pegas. Are roata din față un pic strâmbă iar ghidonul ros de rugină.

Bicicleta mea nu e mai prejos. Veche și ponosită, scoasă dintr-un depozit despre care tipii de la securitate uitaseră că îl mai aveau.

Ea se întoarce și râde cu gura până la urechi. Ochii i se curbează în acea dungă dictată de zâmbet iar buzele ei sunt roșii carmin. Totul pare natural la ea. Dar de fapt ea nu există. 

După opt ore de zbor am aterizat într-un aeroport dintr-un oraș mărginaș. Aeroportul din capitală era plin de trafic așa că ne-au redirecționat către un câmp pustiu ce servise ca aeroport cu o grămadă de timp în urmă. Vreau să zic că încă mai servește ca aeroport, doar că, cu mult timp în urmă, pe vremea părinților noștri, el funcționa ca aeroport cu drepturi depline.

Aeronava vâjâia prin aer, încărcată excesiv în partea cu vedere aeriană, acea parte care ar trebui să fie considerată coada dacă nu ar indica și direcția de mers. Aeronavele moderne au pilotul în spate așa cum conducătorul unei sănii stă în spatele pasagerilor. Ne adunaserăm toți într-un singur compartiment pentru că fugeam de mirosul de vomă din celălalt. O familie cu vrei trei puști nu fuseseră pregătiți pentru această destinație nouă iar puștii nu s-au mai putut abține de la a face o mizerie inimaginabilă. Nu a venit nimeni să curețe, poate nu le mai păsa, poate erau și ei supărați că trebuiau să zboare într-un loc ce se presupunea că fusese părăsit de mult timp. Așadar, aproape toți pasagerii erau în partea cu vedere asupra direcției de zbor.

Fereastra cu vinișoare albăstrii în formă conică dădea la iveală o pădure sălbatică. Nava se forța să își mențină altitudinea dar era greu cu echilibrul dat peste cap de aproape patruzeci din cei cincizeci de pasageri plasați într-o singură parte a centrului de greutate. Nu mă întrebați cum sunt făcute navele astea. Sunt extrem de ieftine și mici. Cu toate că nu te simți deloc în siguranță când nava face salturi prin aer și se bălăngăne la fiecare turbulență, nu a existat niciun accident civil de când au fost introduse.

Chiar și acum nava se unduia și câteodată intra în picaj dar se redresa de fiecare dată. Noi eram obișnuiți într-atât cu zero accidente posibile încât nu dădeam importanță acestui spectacol. Prin sistemul de comunicații ni se adresă rugămintea de a ne întoarce la locurile noastre dar nimeni nu ascultă. Și nimeni nu veni să ne forțeze.

După alte câteva picaje și câteva vârfuri de brazi smulse de baza aeronavei noastre, am înțeles că treaba e serioasă și ne-am întors la locurile noastre. Vreau să spun că ceilalți pasageri s-au întors la locurile lor. Eu aveam loc în această parte a navei și puteam să privesc spectacolul până la aterizare. Numai că cineva nou se așezase lângă mine.

— De-abia aștept să te revăd, spuse.

Și eu am rămas cu gura căscată pentru că lângă mine era fantoma unei vieți trecute.

A tremurat de două ori apoi a dispărut ca și cum nimic nu ar fi fost în neregulă.

Apoi am întâlnit-o la aeroport. Și am închiriat bicicletele.

Un lucru trebuie să îl înțelegi despre mine. Nici eu nu exist. Sau cel puțin nu așa cum exiști tu. Sunt mult mai real decât fantoma aceea care îmi vorbise în aeronavă. Dar nici eu nu sunt mai breaz dacă mă compar cu tine. Sunt tot o voce pe care o auzi și pe care o urmezi pentru că ești mânat de curiozitate așa cum am fost și eu în acel moment când am întâlnit-o pe ea.

Când m-am mutat în noua mea casă, eram singur. Tablouri fantomatice se leagănă pe pereți și îmi amintesc de vechii proprietari, doar că desigur, eu nu îi cunosc. Sunt lucruri lăsate în urmă care declară că cineva a fost aici și uite toate urmele pe care le-a lăsat. Ei au existat. Așa cum exist și eu. Așa cum las și eu urme pe care alții le vor cerceta curioși.

Îmi vine să plâng. Mă duc în baie și înainte de a privi în oglinda prăfuită, cad jos pe o podea tare, rece, de marmură albă și nu mă pot gândi decât la cât de scumpă este această casă. Și desigur, la trecutul meu incert. Trecutul pe care l-am trăit cândva. Mă gândesc la ea, la aeronavă, la prietenii cu care petreceam până în zori, la familia care ar fi dorit să devin mai mult decât o fantomă. Dar când am întâlnit-o din nou pe ea – hai să o numim domnișoara X – viața mea nu s-a schimbat. Nu s-a schimbat deloc. De abia după ce am devenit și eu fantomă, viața a luat altă formă. Pentru că există o viață într-o viață într-o viață într-o spirală infinită încât nu mai știm care este acea constantă reală. Oare am aleas să intru în această spirală ca să o întâlnesc pe domnișoara X? Dacă ar fi așa, atunci aș fi mulțumit, aș avea un țel, un scop, aș lupta ca să o găsesc și nu mi-aș plânge de milă aici. 

Dar nu ăsta e motivul. Când ai un scop, oricât de imatur este el, chiar dacă nu alergi după el constant, măcar știi de ce te trezești dimineața. Te trezești ca să bei berea aceea la miezul nopții cu prietenii care nici măcar nu te înțeleg dar beau cu tine și te simți bine că ești acolo și ți-ai îndeplinit scopul zilei. Pentru că scopul tău era să bei o bere în fiecare seară în acel loc, cu acei oameni. Acum nu mai pot bea decât cu fantomele. Și ele nu sunt amuzante.

Te gândești că povestea asta are un sens și o concluzie. Poate dacă o vei ști pe toată vei afla cum am devenit fantomă, cum am urmat-o pe domnișoara X pe bicicletă, ce s-a ales de ea, cine este ea de fapt pentru mine. Ai vrea să le afli pe toate dar lucrurile astea au sens numai într-o lume care fucționează după principiul cauză-efect. Vezi tu, nici nu sunt sigur dacă am întâlnit-o pe domnișoara X sau urmează să o întâlnesc. Nu pot să-ți spun dacă faptul că am devenit fantomă se datorează întâlnirii domnișoarei X; sau dacă nu am devenit fantomă tocmai ca să am niște amintiri neclare despre ea;  sau din cauza că am devenit fantomă am niște amintiri irelevante cu ea. Dacă aș spune că acest lucru se repetă și asta mă obsedează, aș minți. Pentru că ea este doar o miime din ce pare că îmi amintesc. Sunt multe alte lucruri care se repetă acolo, precum nașterea universului, galaxia Andromeda, viața pe Marte, berea, ieșirile nocturne, un personaj ciudat care îmi vinde două pastile, una e roșie, alta e albastră. La naiba, le-am luat pe amândouă să fiu sigur că au efect.

Nu, domnișoara X nu este singurul lucru care îmi răscolește gândurile. Îmi zici atunci că ea este acel element emoțional care mă leagă de viața umană, dar nici nu știu dacă ea a fost om în primul rând. Și apoi îmi zici că pentru că gândesc așa, poate ea a fost scânteia pentru una dintre amintirile mele reale. Poate am avut o iubită, o mamă, o soră pe care domnișoara X încearcă să o readucă la suprafața memoriei. Dar nu e nici asta. Pentru că, deși domnișoara X pare în aparență feminină, ea nu este. Ea nu este nimic. Ca și mine. Eu sunt la fel. Dacă vreau, pot să arăt fix ca domnișoara X.

Îmi las părul negru să se rotească și să crească din rădăcini. Simt o mâncărime pe scalp. E chiar plăcută. Îmi las părul să crească și să își schimbe culoarea în acea perioadă de timp infinitezimală. Nasul mi se înalță și îmi dă aerul acela semeț al domnișoarei X. Ochii mi fac mai blânzi. Nu mă întreba cum fac asta pentru că habar n-am. Doar mă gândesc la ochii ei blânzi, cenușii și ochii mei se schimbă asemenea. Gura marcată de buze roșii, grațioase mi se preschimbă și ea. Acum sunt însăși domnișoara X și stau în baie și plâng.

Pentru că cine sunt eu?

Și cine eram înainte de a fi eu?

Poate că fiind martor la scena asta de care mi-e atât de rușine acum, te gândești că eu sunt domnișoara X si asta chiar e o răsturnare de situație. Toate amintirile alea pe care ți le-am înșiruit erau reale numai că perspectiva mea era greșită. Aș vrea să zâmbesc larg, să râd chiar și să-ți spun că ai dreptate. Dar sunt tot eu, tot domnul…, băiatul care visa, doar schimbat. M-am schimbat fizic așa cum m-am schimbat emoțional. Dar schimbare nu înseamna că devii altcineva. Ești tot tu, dar te schimbi mereu. Și tot ce ai avut în trecut se pierde.

— Vrei să vorbim despre copilăria ta? mă întreabă casa din spirală. Pentru că aici chiar și casele au fost cineva dar ele au ales să fie case. Se presupune că sunt un pic mai înțelepte decât mine și dacă ele vor să vorbească despre ceva, o fac doar ca să te ajute.

— Ce îți pasă ție? zic eu.

Casa tace. Foarte bine. Mă ridic și mă privesc în oglindă. Sunt chiar drăguță. Fața asta îmi dă un aer de aroganță care se potrivește cu starea mea mentală. Însă știu că dacă zâmbesc, voi fi poate nu cea mai draguță fată din lume, dar pe aproape. Zâmbesc și zâmbetul fals îmi distorsionează trăsăturile în ceva grotesc. Scutur din cap. Mai bine îmi păstrez zâmbetele pentru când vreau să-mi dezarmez adversarii. Și cine știe, poate chiar așa fucționează un zâmbet aici.

— Lucrurile care se petrec în copilărie îți pot afecta chiar și viața în spirală, zice casa. Doar că nu zice spirală, zice termenul pentru viața în viață din viață care nu are o traducere prea reușită. Lucrurile în mașinăria asta cuantică, în acest univers numit viață nu sunt tot timpul atât de clare. 

Tresar și o înjur. Aș putea să redau înjurătura, nu sunt pudic sau cumva. Pardon, pudică, acum. Doar că înjur în limbajul spiralei, ceva despre neutronii mamei casei și cum ei se blochează într-un paradox temporal. Mi se pare o înjurătură potrivită dar cum probabil provenim din lumi diferite, tu și eu, nu o să o apreciezi la aceeași valoare. Așa că pur și simplu o înjur. Înlocuiește sintagma cu înjurătura ta preferată și ai prins ideea perfect.

— Nu am nevoie să îmi diseci tu copilăria. Nici măcar nu știu dacă există așa ceva.

— Ba sigur că există, zice casa. A căpătat acel ton de profesor inteligent care mă calcă pe nervi. Așa ajungem cu toții în spirală. Creștem din copii oameni, din oameni fantome.

— Eu sunt doar o fantomă, nu om, nu copil.

Îmi strâng brațele sub sâni și senzația e diferită. O să râzi dar îmi aduce aminte de prima oară când am pus mâna pe sânii aceștia. Eram copil iar domnișoara X era reală, așa cum toți suntem reali aici. Și acum îmi dau seama că vorbesc ca un obsedat sexual. Și cine știe, poate eram.

În amintire aveam 16 ani, vârsta aceea care în termenul oamenilor se traduce ca adolescență. Domnișoara X era cu mine. Suntem într-o cameră albă, infinită. Îmi spun că nu pare normal. Ce fel de copil de 16 ani se plimbă printr-o simulare? Dar amintirea continuă, de parcă cei doi copii nu văd nimic din jurul lor, nimic din albul imaculat. Ei sunt în altă parte, gândindu-se la altceva. Domnișoara X iși desprinde buzele din sărutarea mea și observă mâna mea pe sânul ei.

— Asta e o senzație nouă, zice.

— Hmm, pot să ating? întreb eu ca un idiot.

Ea râde și mă sărută din nou.

Ce urmeaza după vom trebui să lăsăm pentru imaginație pentru că vocea casei mă readuce în prezent. Un lucru interesant la spirală este că nu există prezent, trecut sau viitor, toate se întâmplă în același timp. Încerc să separ diferite evenimente între ele așa că prezentul este această casă în care îmi plâng de milă. Dar la fel de bine, prezentul este amintirea primului sărut de la 16 ani și amintirea cu bicicletele de la începutul acestei povestiri. Toate sunt reale și toate se petrec în același timp. Și atunci cum îmi amintesc despre toate astea?

Chestiunea este că asta a fost doar una dintre amintirile cu domnișoara X. Cum am zis nu știu sigur cine a fost domnișoara X pentru mine. Am ales să mă concentrez pe aceea de prietenă, devenită iubită, devenită ideal pentru că este cea mai clasică poveste și trezește cele mai multe emoții. Poate o să ai ocazia să vezi și celelalte ramificații în care domnișoara X îmi este pe rând, pshiholog, mamă, soră, educatoare, șefă, bunică, regină, barista mea preferata care știe cum să prepare o cafea divină . Și prin pe rând, vreau să spun toate de-o dată. Toate se petrec acum în altă parte a spiralei.

Sper că ți-ai dat seama deja că domnișoara X nu joacă deloc rolul pe care îl credeai tu la început. Aceasta nu e o poveste de dragoste deși eu insist să o fac să pară asa. Probabil casa va avea de comentat ceva pe acest subiect.

— Te concentrezi pe evenimente de natură erotică. Probabil te-au marcat aceste experiențe în copilărie.

Blestemata de casă interpretează. Pentru că ăsta e încă un lucru nasol la spirală. Nu există intimitate. Având în vedere că toate evenimentele se petrec în același timp, există o variantă în care i-am spus casei la ce încercam să mă gândesc și casa știe această informație dintr-o versiune paralelă a interacțiunii. Și atunci poate există un moment în care misterul meu e rezolvat, în care știu exact ce nu e bine cu mine și îi spun casei acest lucru iar ea are un lucru inteligent de spus? Posibil. Lucrurile astea poate se întamplă în centrul spiralei, în singularitate. Doar că pentru a ajunge acolo, îți va lua o infinitate de timp. Ceea ce avem aici din plin.

Timpul nostru e infinit. Dar ca să întreprind această călătorie, deși am timp infinit, asta nu înseamnă decât că mă voi învârti în cerc și nu voi afla niciodată răspunsurile. Pentru că o infinitate este un termen mai blând pentru niciodată. Așa că trăiesc la limita spiralei, unde lucrurile par aproape ca în trecut. Există o similaritate cu timpurile și viețile separate. Cu cât te duci spre centrul spiralei cu atât e mai greu să ai gânduri individuale. Tu devii tot ce ai fost vreaodată, trecut, prezent, viitor și alte posibile variații din aceleași timpuri. E o adevărată cacofonie acolo. Și totuși, unele fantome aleg viața asta.

Eu încerc să mă agăț de umanitate și poate asta este dommnișoara X pentru mine.

— Vrei să știi despre copilăria mea? am strigat eu.

Niciun răspuns.

— A fost un rahat, i-am spus. Oamenii pe timpuri îi spuneau melancolie si apoi depresie. Un termen care nu are niciun Dumnezeu aici. Vrei să mă plâng pentru lucruri care nu mai au niciun sens?

Niciun răspuns.

— Aproape am murit din cauza băiatului ăla. A râs de mine și m-a arătat tuturor prietenilor săi când…

Mă opresc. Astea nu erau amintirile mele. Intrasem în mintea și pe canalul domnișoarei X. În loc să mă sperii, sunt fericit. O să o găsesc. Și dacă ea sunt eu? Nu vorbi prostii. Știu cum funcționează lucrurile aici. Pot să știu orice vreau dacă mă concentrez îndeajuns. Problema este cum să îți păstrezi identitatea în noianul ăsta de informații.

Și dacă eu eram băiatul ala? Mai vreau să știu atunci?

Da, răspunsul este da. În sfârșit, înțelegeam ce înseamnă să ai un țel.

Când am coborât pe pista pustie și am fost anunțați că nu este necesar să trecem pe la biroul vamal, majoritatea călătorilor au fost ușurați. Era ciudat că formalitățile vamale erau încă la mare căutare în această epocă de o stabiliate și o armonie incredibilă. Când ne-au anunțat că fiecare își va procura singur transportul de la aeroportul părăsit spre oraș, mulțimea a izbucnit într-o erupție de vociferări și proteste. După ce ne-au călăuzit pe toți spre sălile aeroportului prin care numai vântul trecea, personalul aeronautic s-a adăpostit înapoi în aeronava lor. Aș vrea să îți spun că nu au plecat și nu ne-au părăsit acolo, dar exact asta au făcut. Aeronava s-a înălțat vertical, motoarele vâjâind în urma noastră. După aceea, turbinele au bubuit și aeronava a brăzdat cerul spre orizont. Nu se îndrepta spre oraș. Probabil zbura către un centru de alimentare.

Om pe bicicleta

Sunt lângă o gheretă automată de închiriat biciclete. Ea este lângă mine. Îmi zâmbește și mă îndeamnă din priviri. Ăsta e lucrul pe care trebuie să-l fac. Cine ar fi crezut că închirierea unei biciclete va fi cel mai important lucru din viața mea. Nu o cunosc dar apariția e familiară. Acest vag sentiment de familiaritate mă apasă. Și totuși nu o cunosc. A apărut lângă mine după ce toți călătorii s-au împrăștiat care încotro și au început să își folosească dispozitivele mobile să sune către firme de transport sau cunoștințe. Unii nu aveau semnal, alții nu aveau cunoștințe. Problemele fiecăruia erau la fel de imporante pentru ei ca orice problemă globală. Apăruse fata aceea iar părul ei părea că flutură în bătaia vântului. Doar că nu simțeam nici măcar o briză ușoară. Mi-a indicat cu capul către dreapta. 

— Să merg în direcția aia? am întrebat eu incredul. 

Fata a încuviințat și a zâmbit. Apoi a dispărut. Aș fi putut să nu-i dau importanță, nu-i așa? Să fiu preocupat de soarta mea ca și ceilalți și să mă plâng cuiva de lipsa de profesionalism a firmei de zboruri. Dar aveam timp mai târziu pentru lucrurile astea banale. Am început să merg spre dreapta. Când am trecut de ghereta automată pentru închiriat biciclete, fata mă aștepta acolo. Era atât de translucidă încât am trecut pe lângă ea fără să o bag în seamă. Abia mai încolo, ceva din colțul ochiului mi-a atras atenția. M-am întors și am văzut-o.

Îmi scot cardul de cetățean și îl fâțâi în fața robotului care ar trebui să îmi înregistreze codul. Ochii lui sunt întunecați și sufletul pare să îi fi părăsit corpul mecanic. Ridic din umeri.

— Nu merge, îi spun fetei și mă simt ridicol că vorbesc singur.

Ea zâmbește și îmi face cu ochiul. Arată către robot și sprâncenele ei se apropie într-o încruntătură. E chiar drăguță, îmi spun. Mă întreb de unde o cunosc, unde am mai văzut-o? Apoi dispare și eu mă trag un pas în spate în timp ce scot un chicot de surpriză. Aud mecanismul robotului cum începe să toarcă. Îmi flutur cardul de cetățean din nou și ochii i se aprind într-un roșu strident și o bicicletă cade, stârnind praful din jurul ei. Se pare că nu mai e servirea care era odata.

Mi se pare că sunt strigat pe nume. Fata aceea ciudată stă mândră pe o bicicletă joasă și îmi face cu mâna. Înseamnă că trebuie să o urmeaz? Nu știu ce înseamnă toate astea și sunt sigur că nicio personă sănătoasă nu ar urmări o fantomă sau o hologramă printr-un aeroport părăsit. Dar eu o fac. Pentru că simt că alegerea mi-a fost luată de sub stăpânirea mea. Ridic bicicleta de pe pământul uscat și mă urc pe ea. Este o bicicletă mecanică, simplă, pentru uz reacreativ, fără niciun simț practic. Cel mai probabil era aici în aeroport pentru divertisment. Nimeni nu ar fi venit pe bicicletă în aeroport si nimeni nu ar fi plecat de aici pe bicicletă. Dar uite că eu o fac.

Fata pedalează strașnic și eu îmi dau toată silința să o ajung. Când vede că mă depășește cu mult, ea își coboară viteza și eu o ajung din urmă. Aproape.

Nici nu mă apropii bine de ea, că o ia la fugă. Parcă bicicleta ei e magică. Apoi își întoarce capul și zâmbește și eu știu că trebuie, dacă nu să o depășesc, măcar să mergem umăr lângă umăr.

Și padalez mai tare.

Nici nu observ că am ajuns pe o pistă de decolare. Semnele albe se întind de o parte și de alta a mea. Câteva semafoare inteligente se înalță din loc în loc. Toate sunt tăcute și negre. Pedalez mai repede. Fata de pe bicicletă aproape că a ajuns la marginea pistei. Mai are zece metri și semnele se vor termina.

Cinci.

Doi.

Unu.

Bicicleta ei se înalță în aer unu, doi metri, apoi intră în picaj și cade prin asfalt. Fata își zdrelește genunchii în cădere, mă imploră din priviri (să fac ce?), lacrimi curgând din ochii ei atât de clari și apoi dispare ca și cum nu ar fi existat.

Apăs din toate puterile frâna dar bicicleta continuă să meargă. Trece de locul unde a căzut fata și simt cum mă înalț în văzduh. Albastrul cerului devine negru și apoi mă întâlnesc numai cu uitarea. Totul e negru și bicicleta mea a disparut.

Am aflat o variantă a celor care s-au întamplat pe Pământ. E doar o variantă. Dar în același timp am aflat și o variantă a vieții mele care m-a adus aici. 

Toate amintirile au fost doar un fir fals. Și nu există oare un singur final?

Vrei finalul fericit? Finalul trist? Finalul final?

Finalul final e neantul, centrul spiralei, unde o să ajung și eu la un moment dat. Este timp suficient. O infinitate. Nu o să ajung în centrul spiralei niciodată dar undeva aproape, atât de aprope de el, da, asta se va petrece în câteva mii sau milioane de ani pământești. Și nici măcar nu e o diferență față de centrul sau aproape de centrul spiralei. Identitatea mea nu va mai exista. Deja propria identitatea are de suferit. Domnișoara X a existat cândva dar niciodată nu a existat în viața mea decât după ce am ajuns în spirală. Domnișoara X a fost o idee, un ideal greșit pe care l-am avut în viața anterioară. A fost cineva despre care am auzit și care m-a inspirat.

Într-una dintre variante, era o fată care a fost bătaia de joc al unei școli. Și eu eram la fel, doar că nu ne vorbeam niciodată. Ea își căra suferința singură, eu îmi căram suferința proprie. Poate ne-am prins unul altuia privirea în treacat dar nu am făcut nimic unul pentru celălalt.

Ea și-a luat viața.

Eu am rezistat.

Și am rezistat.

Pentru că moartea unei singure persoane nu schimbă cu nimic societatea și sacrificul ei nu a însemnat nimic. Așa că m-am văzut pus în situația de a alege, exact ca ea. Și nu am făcut acea alegere pentru că era inutilă. Schimbase atât de puțin, dar atât de puțin încât puținul se chema nimic și am promis că amintirea ei să nu se piardă.

Am făcut din domnișoara X identitatea mea și am trăit cu ea. Am trăit mult timp cu ea. Am avut și momente fericite dar momentele fericite mă speriau pentru că atunci începeam să o uit. Doar gândul că aș uita de ea, mă făcea să mă înfior. În momentele acelea, domnișoara X devenea o fantomă. Mă bântuia și știam că singurul lucru sănătos pe care l-aș fi putut face era să o uit și să îmi văd de viață.

Dar nu asta a fost alegerea pe care am făcut-o. Casa mi-ar spune că a fost alegerea greșită dar vezi tu, nu există alegeri greșite în viață. E doar o problemă de priorități. Este întotdeuana bine să treci peste anumite experiențe traumatizante? La asta se reducea dilema vieții mele.

Dacă aș fi ales în mod diferit, atunci poate nimeni nu ar inventat spirala sau altcineva ar fi inventat spirala și domnișoara X nu ar fi fost parte integrală a ei, nu ar fi fost centrul ei. Nu ar fi fost acea amintire care nu trebuie uitată niciodată. Ar fi fost pierdută. Așa că eu am fost singurul calificat să le dau sufletelor omenești o noua casă astfel încât toți să își amintească de domnișoara X.

Și asta este povestea mea.

Varianta asta e obsesivă și ai avut dreptate într-un fel, dacă ai intuit-o înaintea mea.

Dar nu este singura variantă. Într-una dintre variante nu am întâlnit-o niciodată pe domnișoara X iar în cealaltă am trecut peste tragedia ei și ea a devenit doar o amintire veche pe care am avut-o pe patul de moarte. M-am îndragostit, am avut copii, mi-am schimbat cariera de două ori, am străbătut lumea de la un capăt la altul și în mod ciudat, tot aici am ajuns și tot la ea mă gândesc, deci cineva trebuie să fi construit spirala din amintirea sa proprie cu o altă domnișoară X.

Și lucrul minunat este că toate variantele astea sunt adevarate și reale și se petrec în același timp din nou și din nou și din nou, și apoi ciclul va reîncepe când toate sufletele vor ajunge în centrul spiralei. Adică niciodată.

Sfârșit.

Scrie un comentariu

Comentează