în Povestiri

28 min de citit



Se mișca cu grație pe picioarele sale lungi. Atingea pământul și în clipa următoare își ridica încet copita, ca să facă cât mai puțin zgomot. Așa era obișnuită. Își ciulea urechile și asculta foșnetul pădurii. Ochii marii și sticloși căutau necontenit în toate direcțiile. Își aplecă gâtul lung, dar puternic, astfel încât să poată bea direct de la izvor.

O privea din tufiș. Răbdarea era punctul lui forte. Încă o clipă, își spuse. E prea speriată. Apa pornea să curgă de undeva de la jumătatea povârnișului și se acumula într-un firișor care, știa el, ducea către un pârâu ascuns în mijlocul pădurii. Tufișul pe care îl alesese era situat către nord-estul zonei de adăpat. Iar vântul bătea către el. Nu avea cum să eșueze.

Se pregăti. Își încordă picioarele din spate și ca la un semnal porni într-un sprint alert. Apoi sări. Și rămase surprins când prada, la rândul ei, sări și se trase într-o parte. O fracțiune se secundă s-au privit în ochi. El, vânătorul flămând, ea prada neajutorată. Și-a revenit și a pornit atacul. O prinse cu colții de piciorul din spate. Mare greșeală. Nu calculase bine. Căprioara azvârli din copită și aproape că îi fractură mandibula. Clătină din cap dezorientat și prada se pierdu printre frunziș, în galop.

El deschise larg botul de două ori. Părea să fie în regulă. Flămând, dar în regulă. Se îndreptă spre baltă și se holbă la imaginea oglindită în apă. O ureche îi era lăsată de la lupta cu șeful haitei. Își aminti cu groază de noaptea aceea de pomină și de conflictul acela teribil. Știa că luase decizia corectă și dacă ceilalți nu fuseseră de acord cu el, asta era. I-a lăsat să moară singuri. Nu înainte să încerce să preia conducerea. A eșuat, dar măcar l-au lăsat în viață. Era și ăsta un câștig.

Atinse apa cu botul și imaginea din oglindă se spulberă în valuri. Bău din trei înghițituri și își linse nasul. Așteptă să se formeze imaginea la loc și privi fix în ochii mici și negri. Pe vremuri avusese o anumită prestanță. Știa că era puțin diferit. Blana cenușie, cu pete albe, ochii puțin migdalați, rânjetul pe care îl arbora de fiecare dată când avea ocazia. Ce vremuri! Își aruncă capul pe spate și scoase un urlet, al cărui ecou se prelungi una, două, cinci secunde. Nu-i răspunse nimeni. Lupul se întoarse și plecă.

Cutreieră pădurea până la marginea ei. Copacii se răreau și în locul frunzelor veștejite, o ierbărie mică și deasă începea să răsară din loc în loc. La marginea pădurii se opri brusc. Pupilele i se îngustară și lupul porni mai departe. Nu avea nevoie de văz ca să se descurce, dar după o viață petrecută în întuneric, lumina îl deranja.

Iarba creștea mai deasă și acoperea aproape tot locul. Culoarea ei părea să se intensifice și cu vederea lui limitată, lupul văzu verdele-galben caracteristic pășunii. Rămase nemișcat, surprins de culori. Pășunea era acoperită, cât vedea cu ochii, cu sumedenie de oi de un alb murdar. Mai făcu un pas. Ezită. Încă unul. În mijlocul turmei, era, dacă nu începuse vederea să-l lase, un lup cenușiu care păștea liniștit alături de celelalte animale proaste. Și nu era un lup dintr-acela schimbat, prost și ascultător de porunci. Era un lup ca el, bine, poate nu așa deștept ca el, dar un lup cenușiu-negricios, cu blana mare, ștearsă de soare, ochi sălbatici și bot plin de colți și canini ascuțiți. Și lupul acesta, așa mare și periculos, păștea iarbă ca toate dobitoacele.

Se apropie tiptil. Se aștepta din moment în moment să audă lătratul câinilor și țipetele ciobanilor. Ajuns lângă turmă, aceasta nici nu-l băga în seama. Ba din contră, când lupul din centru ridică capul și făcu un semn, oile din fața lupului nostru, oaspetele, se retraseră cu un behăit și formară un culoar de trecere spre centrul turmei. Vânătorul mârâi dar niciuna nu o luă la fugă. Ceva suspect era la mijloc. Curiozitatea îl împinse spre vorbă. Va înfuleca ceva mai târziu. Ajuns în fața lupului negricios își ridică grumazul și apoi îl privi mândru. Ochii celuilalt îl țintuiau fix și blana îi era un pic zbârlită. Față de el, lupul negricios era cu un cap mai înalt, iar picioarele îi erau înfipte bine în pământ. Pregătit de luptă?

— Pentru ce ai venit aici, străinule? îl întreabă lupul negricios.

— Foamea m-a împins în afara pădurii. Curiozitatea m-a făcut să vin la tine. Dar înainte să vorbim, nu e mai civilizat să facem schimb de nume? Eu sunt Io.

— Nu respect tradițiile pădurești. Dar o să fac o excepție. Pari un lup de bună creștere.

— Cea mai bună, îl întrerupse Io.

Lupul negricios pufni și își dezveli colții. Io văzu că erau tociți serios.

— Mi se spune Fem. Acum spune ce dorești și pleacă pe drumul tău. Ai văzut ce aveai de văzut.

— Dar nu am înțeles. Cum poate un lup să trăiască în mijlocul oilor?

— Cine zice să sunt un lup?

Fem făcu câțiva pași spre dreapta lui Io și își lăsă capul în jos, înainte să-l ridice iar la nivelul celuilalt lup.

— Toate zic. Mersul tău, privirea ta, ținuta ta. Nu cred că vrei să mă insulți într-atât încât să spui că nu mai recunosc un seamăn de al meu?

Fem își închise ochii pe jumătate.

— Unde e haita ta? În pădure, ascunși?

— N-am haită, zise Io și făcu un pas înapoi, din instinct.

Fem deschise gura, scoase limba și lătră într-un mod ciudat, nu foarte zgomotos. Oile își întoarseră privirea spre el și își văzură mai departe de treabă.

— Un lup singuratic, remarcă Fem.

— Nu este nimic de râs, mârâi Io.

— O, dar este. Fem râse din nou. Un lup singuratic și flămând. Paște alături de mine, frate.

— Nu sunt fratele tău. Și eu nu-mi stric apetitul cu asemenea mizerii.

— Ești un lup amuzant. Dar tot o să te rog să pleci. Mi-ai satisfăcut curiozitatea.

— Tu nu mi-ai satisfăcut-o pe a mea.

— Atunci zi, de ce ai venit?

— Am zis deja. Ce face un lup ca tine în mijlocul oilor?

— Prea bine, îți voi spune. Nu ești primul cu care am conversat. Nu ești primul care a încercat să mă convingă că sunt un lup și că locul meu nu e aici.

— Locul tău nu e aici, insistă Io.

Fem își arătă un colț fără să-l privească direct pe Io și zise:

— Locul meu e aici. Tot ce pot să spun e că am învățat să mă descurc cu tot felul de scursuri care vin din codrul acela întunecat. Și poate oile astea, așa cum le spui tu, nu ne înțeleg limba, dar ele sunt familia mea, lumea mea. Aici trăiesc de ani buni și sunt fericit. Uită-te la tine, un lup jegos și flămând care vine la mine să-mi spună că nu fac bine ceea ce fac. Că ar trebui să vin cu el în codru. Nu, frate, locul meu e aici. Întoarce-te și du-te în lumea ta, dacă asta e tot ce ai vrut să afli.

În timp ce Fem vorbea, Io se mișca nervos în cercuri. Oile îi făcură loc și acum cei doi lupi discutau neîntrerupți, împresurați de oi la o distanță suficientă. Era un loc de bătaie, își spuse Io.

— O întrebare la adresa dumitale, lup arogant! Nu ai simțit niciodată o tentație să-ți bagi colții aceia ruginiți în pulpa vreunei surate de a ta? Poate destinul tău ar fi unul mai măreț în codrul pe care-l defăimezi atâta. Ai putea fi șef de haită și nu șeful amărâtelor astea.

Ochii lui Fem scânteiară. Io nu ar fi putut spune dacă de dorință sau de furie, dacă vorbele sale deschiseră pofte ascunse ale lupului negricios sau dacă depășise limita și îl înfuriase. În orice caz, calculase mizele și riscurile. Nu putea concura cu Fem, un lup mai tânăr și mai puternic. Poate nu avea abilitățile de supraviețuire ale lui Io, dobândite în codru, dar Io era un lup flămând și bătut de ai lui. Nu avea cele mai bune șanse împotriva lui Fem.

— Eu nu sunt șeful nimănui aici, mai zise Fem.

Așa cum se așteptase Io, Fem trecu la atac. Mușcă aerul din dreptul feței lui cu colții neantrenați. Io o luă la fugă printre oile care behăiau speriate. Câteva se dădeau la o parte, peste celelalte Io reușea să sară. La marginea turmei se întoarse și îl văzu pe Fem în același loc, privindu-l cu un rânjet larg pe bot.

— Lupul periculos din codrul întunecat fuge de frică, așa cum și trebuie.

Io își dezveli colții și făcu pași într-o direcție și în alta, pregătit la primul semn de atac să o ia la goană spre pădure. Nu voia să plece cu laba goală. Riscă. Atacă o oaie ghinionistă. Îi sfârtecă beregată dintr-o singură mușcătură și urlă spre celălalt lup:

— Asta pot să facă colții antrenați în codru.

— Nu-mi pasă, zise Fem. M-ai distrat destul pe ziua de azi. Dar data viitoare când te mai prind, te omor. E timpul să mergem!

Fem se îndepărtă la vale spre matca stâncoasă a unui râu învolburat. Probabil știa vreo trecătoare. Io își întoarse atenția spre masa îmbelșugată, deși ținu tot timpul un ochi îndreptat spre turma care pleca.

*

Cu timpul, lupul cel singuratic învăță să trăiască departe de haită. Cunoștea locurile cele mai bune de vânat și locurile pe care trebuia să le evite. Teritoriile celorlalte animale periculoase. Încet, încet, haita nu mai era decât o amintire. Din când în când mai vedea câte o pereche de lupi și se ținea la distanță. Ceva îl îmboldea să se bage în seamă cu speranța că va fi luat sub protecția grupului dar își dădea seama că se descurca mai bine singur.

Și, într-una din zile, întâlni un urs brun bătrân care, dacă e posibil așa ceva, trăia mai retras decât ceilalți urși. Mai întâi îi dădu târcoale. Ursul îl privea leneș, fără niciun interes. Stătea cu labele din față sub el și căsca. Atunci Io se opri și se îndreptă spre el cu botul în pământ dar ochii ageri, agitați în orbite.

— Ești tare fricos pentru un lup ager așa ca tine, mormăi ursul.

Lupul îi pricepu graiul chiar dacă accentul i se părea ciudat. Nu mai vorbise până atunci cu un urs.

— Nu sunt speriat de tine, spuse.

Ursul mormăi gros. Râdea.

— Nu de mine trebuie să fii speriat. Ci de tot ce pândește în codrul ăsta întunecat.

— Nimeni nu mă pândește pe mine.

Ursul își dădu ochii peste cap și își roti capul. Lupul se feri din reflex. Ursul doar dădea din umeri.

— Dacă zici tu. Ia zi, ce vești noi mai aduci din codru? Eu nu mai m-am mișcat de ani de zile din zona pe care o vezi cu ochii.

— Se explică mirosul, rânji lupul.

Ursul râse în hohote. Io continuă:

— Dar am câteva vești pentru tine. În cutreierările mele, aud multe și nu sunt văzut de nimeni. Nu cred că tu ai abilitatea asta, ursule!

— Spune-mi Morf. Normal că nu. Nici nu mă mișc prea mult și toată lumea evită zona. De asta te întreb pe tine. Trebuie să recunosc, ai avut destul de mult tupeu să te apropii. Se vede că nu mă cunoști.

— Ar trebui să mi se pară cunoscut numele tău?

— Ar trebui.

Lupul tăcu în timp ce se gândea. Nu, nu auzise de niciun urs numit Morf. Ursul tăcu pentru că nu mai avea ce să spună.

— Hai să-ți spun veștile, Morf. Îmi place să mai port discuții din când în când, deși nu am avut ocazia până acum să vorbesc cu un urs. Eu sunt Io.

— Încântat.

— În partea de miazănoapte a ținutului, vulpile prevestesc vremuri friguroase, dar știi că nu pot să pui bază în ele. Pe când treceam prin miazăzi, am auzit despre vânători periculoși așa că m-am ținut la distanță. Chiar și râșii se temeau. Și știi că pădurea se întinde cât vezi cu ochii la răsărit, așa că acolo, toate își urmează cursul normal. La apus, ei bine, corbii croncăneau despre țărmuri pustii și lemne plutitoare. Cam asta e.

— Nimic nou sub soare. Dacă ai fi trăit cât am trăit eu, nimic nu ar trebui să te surprindă.

— Ești bătrân, ursule?

— Foarte.

— Și unde e familia ta?

— Au plecat, m-au părăsit încet, încet, unul după altul. Unii au plecat spre tărâmuri mai bune, alții, să zicem spre alte tărâmuri. Urșii cutezători s-au dus primii. Ți-am zis, sunt bătrân. Am învățat că spiritul de aventură nu te face mai puternic, ci te omoară. Deși, la vremea mea, tot ținutul îmi știa de frică. Doar voi, ăștia tineri, nu mai știți când intrați în tărâmul lui Morf, de unde sunt șanse slabe să scăpați cu viață.

În timp ce vorbea, ursul căsca larg și pleoapele îi cădeau de parcă se plictisea sau îl apuca somnul. Sau poate amândouă.

— Și așa este? Sunt șanse slabe să scap cu viață?

— Depinde cum te comporți. Și cât de repede poți să fugi.

— Fug repede.

— Mi-am dat seama. De aia nici nu m-am obosit sa mă ridic. Ia zi, lupule, unde ți-e haita?

— Nu am haita.

— Aha.

Ursul își lăsă capul pe labele din față și Io crezu că adormise.

— Morf? zise lupul.

Io se apropie și îl adulmecă. Adormise.

— Bătrân prost, mai zise și plecă.

Peste câteva minute se întoarse în urmărirea unui cerb pitic pătat. Lupul gâfâia în urmărirea sa, dar cerbul începea să încetinească. Atunci, Io sări la beregată și ia beregata de unde nu-i. Cerbul se trezise în îmbrățișarea unui urs brun uriaș și ochii i se zbăteau în orbite. Morf strânse mai tare cerbul în brațe și îi frânse gâtul, apoi îl lăsă să alunece ușor la pământ.

— Hei, era al meu, urlă lupul.

— Vino și ia-l dacă-l vrei, mormăi Morf.

Io își dezveli colții, dar în loc să se apropie, făcu doi pași înapoi cu coada între picioare.

Ursul râse cu mormăitul lui gros.

— Vino și ia-l, fricosule. Am trecut de faza în care îmi place carnea crudă. Acum mă dau în vânt după fructele de pădure și mierea dulce. Dacă le am pe astea două, nimic nu-mi mai trebuie.

— Mă mir cum de voi, urșii, creșteți așa mari cu mâncare pentru slăbănogi, zise lupul în timp ce se apropia de cerbul doborât. Îl apucă de un picior și îl trase spre un stejar decolorat, puțin mai departe de Morf. Se apucă să îmbuce în liniște. În ciuda companiei tare ciudată, lupul se simțea relaxat. Știa că Morf putea să-i frângă gâtul la fel de ușor cum i-a făcut cerbului, dar pur și simplu știa că nu o s-o facă. Ursul îl privea cu capul lăsat pe labele din față.

— Sigur nu vrei? îl întrebă Io.

Morf nu zise nimic.

— Cum dorești, zise lupul și continuă să mănânce.

Zilele următoare și le petrecu în conversații cu ursul bătrân și la vânătoare prin împrejurimi. Găsi locul plin de mure de care îi spusese Morf și de vânat observă că nu ducea lipsă. În special pentru un lup singuratic ca el, care în zilele proaste se mulțumea cu un iepure costeliv sau o veveriță proastă. Zilele se transformară în săptămâni și săptămânile în luni și lupul alerga tot în zona aceea a pădurii iar ursul dormita în majoritatea timpului lângă cei doi stejari cu frunze galbene.

— Știam că lupii singuratici călătoresc mult. Tu nu ești așa, îi zise într-o zi Morf.

— Îmi place aici, de ce să călătoresc?

— Gândeam și eu cu voce tare.

— Dacă aveam eu puterea ta, aș fi fost regele pădurii.

— De ce spui asta?

— Ei, gândeam și eu cu voce tare.

Amândoi izbucniră în râs. Râsul ursului se transformă într-un mormăit greu și își lăsă capul jos.

— Sunt bătrân, lupule. Mi se apropie sfârșitul!

— Și vrei să stai aici neputincios și să-l aștepți?

— Tu ce propui să fac?

— Hai să vânezi!

— Nu mai am trebuință de vânătoare. Vânătoarea e pentru tine deși văd că nu prea te pricepi nici la asta.

— Cum poți să stai așa toată ziua, nu mai ai pic de demnitate?

Morf sări în patru labe și strigă cu toată gura:

— La ce e bună demnitatea? Mi-au luat-o oamenii.

Apoi se calmă și se așeză la loc. Vorbi și în timp ce vorbea, ochii i se închideau pentru a rememora mai bine evenimentele.

— Așa m-am mințit singur de ani de zile. Singur mi-am luat demnitatea. Fiul meu era un urs precaut, niciodată nu ieșea din zona sigură de vânătoare, o zonă cu apă la pârâu, pește în lac și fructe în tufiș. Și eu l-am forțat să explorăm terenul. Eram ca un rege atunci, regele pădurii. Nu am știu că mai sunt și alți regii. Am dat nas în nas cu un grup de oameni. Nu puteam să mă retrag din fața lor, era pădurea mea. Am atacat în forță. Pe câțiva i-am doborât, nu s-au mai ridicat vreodată, câțiva au fugit și alții mi-au ucis fiul cu țepușele lor ascuțite. Și m-au înconjurat și pe mine și am fugit. Pentru prima oară în viață, am fugit. După un timp soața mea a plecat îndurerată și am rămas singur. Am început să visez și să gândesc. Gândurile și timpul mi-au alinat durerea… și m-au făcut cine sunt astăzi.

Ursul deschise ochii încet și își termină povestea.

Lupul clătină din cap.

— Eu nu pricep. Ăsta-i motivul tău?

Morf rămase cu gura deschisă. Apoi privi în altă parte.

— Eu gândesc, prietene, zise. Probabil ăsta e păcatul meu.

Lupul țopăi în jurul lui și fugi la vânătoare. Înțelegea că ursul ăsta brun nu era doar un urs bătrân ci și un urs trist. Și el fusese un lup trist când a fost izgonit din haită dar a depășit situația și acum era liber. Oare chiar o depășise? se gândi. Era totuși un lup care trăia pe lângă un urs. Oricât de multe îi plăceau conversațiile pe care le aveau, nu asta era menirea lui. El trebuia să-și caute o haită sau să-și formeze una și să-și găsească perechea. Avea timp, era încă un lup tânăr.

Fugări un iepure și îl lăsă să scape. Nu îi era așa foame. Străbătu locurile obișnuite. Călca frunzele uscate în picioare, le adulmeca și auzea cum se sfărâmau între ghearele lui. Nu avea de ce să-și facă griji acum. Mai târziu da, dar nu acum.

Simți un miros străin și ridică capul. În fața lui stătea mândru un lup negricios cu blana ștearsă.

— Fem, zise scurt.

— Ia uite cine e aici.

Fem își trase capul pe spate și scoase un urlet. De după stejari și fagi, se iviră lupi de toate formele și mărimile. Când Io estimă că s-au adunat toți cei care trebuiau să se adune, deja erau mai mulți decât în orice haită normală.

— Fem, asta e haita ta? Ce s-a întâmplat cu oile tale?

— Le-am invitat la masă și ele au fost felul principal. Nu-i așa, băieți?

Fem râse gutural și ceilalți lupi începură să latre, să urle sau să scoate alte sunete ce aduceau a râs.

— Dar nu erai fericit în turma ta? Nu-mi spuneai că nu vrei să treci pragul codrului întunecat?

— Așa e. Dar m-am schimbat. Tu m-ai schimbat. Mulțumesc pentru asta, lup singuratic.

Io lăsă botul în pământ și se plimbă de la un lup la altul. Când se apropia prea tare, ceilalți lupi mârâiau și îi arătau colții.

— Cum ai strâns o asemenea haită? întrebă.

— O, unul câte unul, zise Fem. Pe unii i-am întrebat, alții erau lupi singuratici. Pe urmă, am integrat haite mai mici. Am cutreierat întreg codrul de când am vorbit cu tine. De la marginea de vest, până în străfundurile negre de la răsărit. Tu, tot lup singuratic văd că ai rămas.

Io se întoarse în fața lui Fem și puse cea mai importantă întrebare, fără să-l privească în ochi pe liderul cetei de lupi:

— Pot să mă alătur haitei?

Gura lui Fem se lăți într-un rânjet.

— Lasă-mă să mă gândesc. Nu… nu poți. Ești un individ care s-a abătut prea mult de la normele haitei. Mândria de lup ai pierdut-o pe undeva, departe. Și cu toate astea, ești periculos. Presimt că ești singurul care poate dezbina acest grup pe care l-am format cu greu. Vreau să schimb societatea lupilor și pentru asta e nevoie de reguli pe care nu cred că tu le poți respecta. Asta e doar ce simt eu. Probabil e greșit și ai fi un membru util al haitei. Dar ce simt se adeverește de obicei să fie adevărat.

Io se dădu un pas înapoi. Își pierdea timpul. Încrezutul ăsta de Fem nu avea să-l lase în grupul lui. Putea să plece. Se pregăti să se retragă din fața haitei când simți ochi ațintiți asupra lui din spate.

— Stai, mi-am amintit ceva. Îmi datorezi viața unui membru din vechiul meu grup. Nu te pot lăsa să pleci așa. Aș da dovadă de slăbiciune. Acum sunt lup și nu pot să fac asta. Hai să vedem cum te descurci împotriva semenilor tăi.

Fem făcu un semn cu capul și zece lupi sau mai mulți îl înconjurară. Io își trase labele sub el și își încordă picioarele din spate. Nu avea cum să scape cu fuga din asta decât dacă…

— Fem, așa de slab ești tu ca lider. Ți-e frică să mă confrunți în luptă unul la unul?

Fem scormoni pământul cu picioarele din față.

— Nu mi-e frică. Faceți loc!

Doi lupi slăbiră cercul care se formase în jurul lui Io și se retraseră în spate. Asta era scăparea lui. Acum, înainte ca Fem să intre în cerc și lupii să-i împresoare din nou.

Io se propulsă pe picioarele din spate, își luă avânt și o zbughi la goană. Trecu pe lângă Fem, trecu pe lângă alți lupi cu boturile deschise care dădeau să-l înșface și se îndreptă spre locul lui sigur.

— Lașule, strigă Fem.

Io privi înapoi. Jumătate de haită cu Fem în frunte era pe urmele lui. Să vedem cine fuge mai repede, își spuse.

Fugea mâncând pământul. Și Fem se ținea după el. Nici nu mai era necesar să întoarcă capul ca să știe că lupul cu blană decolorată era în spatele lui. Trecu pe lângă un stejar și se roti spre stânga în speranța că va pierde pe câțiva urmăritori. Repetă schema pentru alți copaci care îi ieșeau înainte și înainte să știe, ajunse în zonă, în locul de odihnă a ursului bătrân. Io trecu pe lângă el și strigă din mers:

— Morf, fugi. Vin lupi, mulți.

Morf ridică nedumerit capul greu și clipi din ochii sticloși.

— Și ce treabă au cu mine?

— Pe mine mă vor.

Io coti după un copac și Morf dispăru din vedere. Din câteva salturi, mai acoperi câteva zeci de metri și apoi se opri. Nu mai auzea lupii în spatele său. Îl lăsase pe Morf singur, fără nicio explicație, cu o duzină de lupi venind în direcția sa. Se întoarse tiptil și în poieniță văzu inimaginabilul.

Nu aproximase corect. O duzină de lupi zăceau pe pământul acoperit cu frunze roșiatice, cu spinările rupte sau cu urme de colți tociți în blană. O altă duzină erau în jurul lui Morf care se ridicase în două picioare să-i domine. Lupii erau agili și îi săreau în spate sau se chinuiau să-l apuce de beregată. Pe blana lui Morf se vedeau câteva firicele de sânge de la încercările ratate ale lupilor de a-și înfige colții în el.

Io estimă dintr-o singură privire puterea lupilor și oboseala ursului și realiză că Morf nu va mai rezista mult. Dădu să-i sară în ajutor, dar, din nou, se opri. Cum putea să-l ajute? El era un singur lup, nu se putea pune cu atât de mulți. Ce știa cel mai bine să facă era să fugă. Dintre copaci, apărură alți lupi și săriră să-l atace pe Morf. Undeva, separat de haită un lup privea spectacolul cu mers nervos și cu privirea pe sub sprâncene. Fem. Io se hotărâse. Îl avertizase pe Morf. Nu îl mai putea ajuta acum. Atunci Fem își aținti privirea asupra sa și fără să aștepte se avântă asupra lui Io.

„Fuga reîncepe”, își spuse Io.

Fugi, de data asta doar cu Fem pe urmele lui, până când obosi. Obosi să tot fugă. Fuga făcea partea din natura lui Io și se plictisi să o tot asculte.

Se roti în jurul primului copac pe care îl văzu și se repezi spre urmăritorul său. Sărise spre gât, dar Fem se feri și Io îl apucă de coadă. Mai bine decât nimic, își zise și strânse tare. Fem schelălăi și Io îi dădu drumul.

Se priveau cu picioarele bine înfipte în pământ. Io îl privea de jos. Fem era mai înalt cu un cap decât el. Îl va învinge, își zise.

Fem atacă primul. Previzibil. Io ar fi putut să sară într-o parte. Dar gata cu feritul. La rândul lui, Io pară atacul lui Fem cu un atac de-al lui. Se rostogoliră într-o îmbrățișare fatală, unul cu colții la gâtul celuilalt. Când se desprinseră, Io rânji cu toată gura. Fem sângera. Apoi se clătină pe picioare. Ceva nu era în regulă. Își lăsă capul în jos și linse rana de la umăr. Fem nu îl prinse de cap dar îi lăsase o mușcătură urâta. Nu își mai putea mișca așa bine piciorul. Oare mai putea fugi? Nu avu timp să-și răspundă la întrebare că Fem sări la atac din nou. De data asta, Io se feri și răspunse. Își înfipse colții cu toată puterea în pulpa lui Fem.

Fem urlă. „Ei, măcar asta s-a simțit”. Fem se roti brusc și îl lovi cu capul peste maxilar. Io auzi un pocnet și își simți capul vâjâind. O luă la fugă. Cu piciorul beteag tot putea fugi mai repede decât Fem. Privi o dată în urmă. Prin ceață, Fem se așeză și își adulmecă rana de la piciorul din spate. Deschise gura într-un urlet și spuse ceva. Ceva adresat lui Io. Dar lupul nu mai auzi nimic. Tot ce știa era că trebuia să se îndepărteze repede, înainte să vină toată haita după el.

Câteva ore fugi. Peste cioturi, peste frunze, pe nămol, trecu peste toate și nu le simți. Umărul începu să-l incomodeze dar vâjâitul din cap parcă îi mai trecuse. Se opri din fugă și se prăbuși la pământ fără să-și dea seama ce se întâmplă.

Când se trezi, era noapte. Lumina lunii îi inunda ochii. În jurul lui era întuneric deplin. Copacii erau deși și plini de frunziș. Doar luna găsise o deschizătură peste ramuri și crengi și îl alinta cu lumina ei. Io nu-și putea crede ochilor. Era întreg și nevătămat. Mai mult sau mai puțin. Însemna că haita îi pierduse urma. Minunat.

Se gândi la Morf. Oare biruise?

Se simțea vinovat, dar numai puțin. La urma urmelor, un lup face tot ce poate ca să supraviețuiască. Parcă nu mai voia să fie lup. Știa că nu credea în gânduri de deznădejde dar poate pentru o clipă ar fi vrut să fie altceva. Să fie ca Fem în mijlocul unei turme de oi. Părea atât de pașnic pe atunci.

Asaltat de gânduri, se întoarse. Merse la pas, cu urechile ciulite. Nu auzi niciun sunet suspect.

Spre dimineață, ajunse înapoi în poienița ursului. Zona periculoasă. Îl găsi acolo, sprijinit de stejarul scrijelit, stejarul lui favorit. Stejarul pe scoarța căruia Morf își testa ghearele. Ursul bătrân avea ochii dați peste cap și blana îmbibată de sânge. De departe părea că stă și se odihnește într-o poziție puțin anormală. Lupul se apropie și îl adulmecă. Morf plecase spre alte tărâmuri. Poate era alături de fiul lui acum. Io se scutură și făcu un pas înapoi. Astea nu erau gânduri de lup. Trebuia să lase natura să-și urmeze cursul. Se îndepărtă de locul unde se petrecuseră atâtea noaptea trecută.

Înainte de a ieși din poieniță, își întoarse capul și zise încă o dată:

— Bătrân prost. Nu era treaba ta!

Și plecă spre adâncurile codrului întunecat. Departe de zonă, departe de acea parte a pădurii.

*

O ciută păștea în liniște. Puțin mai departe, la vreo zece metri, într-o vale, un cerb stătea cu capul ridicat și cu privirea atentă. Ochii i se mișcau neîncetat. Lupul aștepta în iarba înaltă. Așteptarea nu dură mult. Cerbul își coborî capul și începu să rumege iarba. Ciuta nu știa că el era acolo. Lupul își ținu răsuflarea. Se apropie încet și se repezi cu un urlet când prada nu mai avea scăpare. Simțea deja gustul sângelui în gură, atât de aproape era. Io auzi un bubuit și se prăbuși. Zgomotul speriase prada care fugea peste covorul de frunze și dispăru printre copaci.

Lupul zăcu în agonie până când își dădu seama că mai era un vânător acolo. Sub coastă, lupul simțea o amorțeală. Vânătorul se apropie de lup:

— Experimentul s-a terminat. Ai fost prea bun, prea special de la naștere. Acum…

Cu groază, lupul conștientiză că înțelegea cuvintele omului și căzu într-un somn adânc, vecin cu moartea.

Această povestire a apărut pentru prima dată în revista Nautilus: În afara haitei.

Imagine copertă adaptată și preluată de pe Pixabay.

Scrie un comentariu

Comentează