în Eseuri

15 min de citit

A fost odată o carte mediocră. Ideea de bază era să aducem copii într-o arenă și să-i lăsăm să se bată până la moarte. Avea dramele adolescenței, triunghiul amoros și confuzia protagonistei în a-și alege viața pe care o dorea pentru sine. Dar înainte de asta, a existat „Battle Royale”, o carte controversată în care deși motivul era altul, copii erau aduși într-o arenă să se lupte până la moarte. Și înainte de asta, a existat o poveste numită „Împăratul muștelor”, în care un grup de băieți este abandonat pe o insulă în timpul unui război nuclear și trebuie să învețe să se descurce fără supravegherea niciunui adult. Pare un paradis. În schimb ajung să se omoare între ei pe o insulă asemănătoare unei arene.

În toate aceste povești care iau copii și îi aruncă în situații din care nu pot să iasă (vii) există — câteodată subtil, câteodată nu prea — un deget ațintit asupra societății. Fie că societatea a transmis virtuțile războiului, fie că societatea a autorizat desfășurarea acestor „jocuri” și astfel a transmis ideea că violența e un foarte bun mijloc de a rezolva orice problemă.

Vorbeam de o carte mediocră numită „Jocurile Foamei”. Poate că mulți care au auzit despre acest roman dedicat publicului țintă format de „tinerii adulți” vor crede că vorbesc aiurea. Cum adică o carte mediocră? A dat naștere unei serii de filme care ne-au ținut cu sufletul la gură cum numai seria Harry Potter a putut cândva, înainte să apară „animalele fantastice” și să năruie totul. Este cartea care a inspirat genul distopic în literatura pentru tinerii adulți. Este cartea despre care auzi când o nouă poveste distopică apare și este catalogată drept „Mai presus de Jocurile foamei.”

Această carte a dat naștere unei serii care este foarte aproape de inima mea. Una dintre favorite, de fapt. Din păcate, prima carte nu este extraordinară. Este o poveste spusă și răspusă, dar adusă la zi. Printre îmbunătățiri se numără: noi întorsături de situație, viitor distopic, o protagonistă care are nevoie de un triunghi amoros și de câteva gadgeturi care să o definească. Trebuie să se descurce în orice situație și să fie mai bună decât toți din jurul ei, chiar dacă nu știe ce face de multe ori. Așa își menține inocența. Ar părea că este adolescentul tipic care sălășluiește în noi, cel care vrea să pornească la luptă cu lumea pentru că se crede cel mai tare din universul lui. Nu știe cum să își înceapă revoluția dar știe că el sau ea va fi eroul.

Protagonista din Jocurile Foamei este Katniss Everdeen și în prima carte este exact adolescentul nostru interior, în unele momente revoltat, în altele dând dovadă de compasiune pe care nici ea nu o înțelege pe deplin. Și în asta constă farmecul. Pentru că tot ce se construiește în prima carte este demistificat în următoarele. Există aluzii subtile despre caracterul lui Katniss ascuns sub straturi și straturi de măști pe care le afișează în fața societății.

Obligatoriul paragraf despre povestea de fundal al poveștii. 

În viitorul incert al Americii de Nord, probabil după ce a reușit să se distrugă și poate să distrugă și alte țări, un nou sistem politic a dat naștere unei țări formate din Districte și Capitoliul. Douăsprezece districte se asigură că acest Capitoliu are la dispoziție tot ce îi este pe plac și tot ce îi este necesar pentru supraviețuire. Cetățenii din Capitoliu nu fac nimic altceva în afară de distracții, bârfe, spectacole, chirurgii estetice și orice are legătură cu aspectul experior și îmbunătățirea acestuia. În același timp, celelalte districte muncesc din greu, câteodată fară să aibe ce să mănânce zile la rând.  Este un aranjament strategic care a funcționat vreme de 75 de ani, de la ultimul război când Capitoliul s-a aflat în conflict cu celelalte districte. După ce a câștigat conflictul, ca să se asigure că celelalte districte nu vor mai avea chef de revolte și lupte, Capitoliul a organizat Jocurile Foamei, în care câte un băiat și o fată din fiecare district este luat și trimis într-o arenă să lupte până la moarte. Nu este așa rău, deoarece învingătorul, unul singur, va trai alături de familia sa pentru tot restul vieții, fără să ducă lipsă de nimic. Sau nu e așa? 

Katniss se oferă voluntar în locul surorii ei mai mici într-o explozie de compasiune și alături de Peeta Mellark — celălalt tribut participant la Jocurile Foamei — pleacă la Capitoliu să se lupte cu celelalte tributuri. Și acțiunea începe. 

Sunt câteva personaje pe care se bazeaza transformarea lui Katniss în persoana care va deveni. Printre acestea se numără celălalt tribut pe nume Peeta, mentorul lor, Haymitch, precum și alți cetățeni ai Capitoliului, cel mai de seamă fiind Cinna, stilistul lui Katniss. Așa cum am spus încă din primele cuvinte, prima carte nu m-a impresionat în mod special pentru că Katniss (cacofonia perfectă) este eroul ideal. Nu dă dovadă de violență, ucide o singură dată doar ca să apere pe altcineva la care ține, se împotrivește Jocurilor Foamei, nu înțelege dacă îl iubește pe Peeta sau nu. Este un erou clasic. Privește lumea cu inocență, este măcinată de îndoieli dar are un suflet rebel. Și încet, încet se transformă în altceva datorită influențelor exterioare. 

Chiar dacă situația devine optimistă, cineva va veni să îți amintească că nu există speranță. 

Mai întâi Peeta îi sădește în minte ideea de a nu mai fi un simplu pion al Jocurilor, de a-și menține identitatea. Apoi Haymitch supraviețuiește de pe o sticlă de alcool pe alta pentru a-și înneca amintirile care l-au marcat de când a devenit învingător la o altă ediție a jocurilor foamei petrectută cu 25 de ani înainte. Deci, dacă pierzi Jocurile, mori, dacă învingi, ei bine, dacă învingi, Haymitch este modelul unui învingător. Apoi stilistul ei, Cinna, îi arată că fiecare mică acțiune poate fi o scânteie de rebeliune. El însăși este un locuitor al Capitoliului dar cu fiecare acțiune pare că se revoltă împotriva stilului de viață somptuos adoptat de majoritatea locuitorilor de acolo sau se revoltă împotriva condițiilor la care sunt supuși cetățenii celorlalte districte. Și iar și iar o mulțime de influențe contradictorii. În fundal, există însăși influența pe care o manifestă nivelul de trai și societatea prin extinderea nedreptății și inegalității sociale. Această societate fragilă este construită pe un ameste de renunțare la ideea unui trai mai bun și lipsa de speranță. Chiar dacă situația devine optimistă, cineva va veni să îți amintească că nu există speranță. 

Nu e de mirare că Katniss nu se va transforma în liderul care ne inspiră și ne trimite mesaje pozitive, așa cum sunt sau au fost protagoniștii cărților pe care le citesc copii (din noi). Chiar și Harry Potter cu toate ororile prin care trece și câteodată cu lipsa de speranță cu care se confruntă, a avut tot timpul lângă el mentori care l-au încurajat și „familie” care l-a iubit. Tocmai acesta este motivul pentru care iubesc seria „Jocurile Foamei” și în special ultima carte tradusă în română ca Revolta (bănuiesc că titlul original Mockingjay – Gaița Zeflemitoare ar fi sunat puțin dubios). Katniss nu devine brusc eroul de care toată lumea are nevoie, fără să aibă nicio influență pozitivă în viața ei. Pur și simplu nu se poate întâmpla așa ceva. De fapt, îmi retrag cuvintele. Se întâmplă de multe ori ca protagonistul unei povești să fie extraordinar în multe privințe deși faptul că a reușit acea transformare de caracter este un miracol cosmic. Un dar de la Dumnezeul universului cărturesc.

Sunt de acord cu un protagonist care să inspire și să transmită un mesaj optimist. Un mesaj care să transmită că oricât de disperată pare situația întotdeauna există speranță. Pur și simplu, noi, ca oameni iubim astfel de povești. De asta sunt și cele mai populare. Dar acel protagonist este format, este un personaj și poate o persoană. Nu este doar o caricatură pentru deliciul publicului. Pentru că dacă protagonistul unei povești este doar o caricatură care să ne inspire, să ne învețe, să fie un model, atunci noi toți suntem cetățeni ai Capitoliului care aclamă învingătorul Jocurilor Foamei, fără să ne pese pese de ceilalți participanți care au murit pentru divertismentul nostru. Vom vorbi cum anumite acțiuni ale învingătorului ne-au inspirat, totul fiind în beneficiul nostru fără să ne gândim că acel învingător a trecut prin anumite traume și niciodată o traumă neînsoțită de nimic altceva nu va fi un lucru care să inspire. 

Accentuez. Neînsoțită de nimic altceva. Toate poveștile sunt de fapt povești despre cum o personă și-a depășit traumele. Dar întotdeuna nu trauma e scânteia ci o vorbă, o întâlnire, o iubire, orice altceva care sfidează consecințele neplăcute ale traumei. Ei bine, Katniss are parte numai de traumă pe lângă traumă, însoțite de vorbele și acțiunile unor persoane care vor să fie mentori dar habar nu au cum să-și trăiască viața. Toate personajele din Jocurile Foamei sunt dezechilibrate mental și nu există nicio figură protectoare, niciun Gandalf sau vreun Dumbledore care să îi îndrume. Interesant totodată este că locuitorii districtelor nu par a avea nicio religie sau lideri spirituali. Probabil altă tactică a Capitoliului care să ducă la un sentiment de deznădejde general. Nu vreau să dezbat beneficiile și problemele induse de o religie dar în lipsa unor persoane reale care să îndrume, întotdeauna putem să ne bazăm pe personajele mitologice religioase să acționeze ca modele. Cel puțin în literatura fantasy și științifico-fantastiă un rol major în formarea protagonistului îl reprezintă religia, în literatura SF religia tradițională fiind înlocuită de credințe în sisteme mai mult sau mai puțin filozofice, științifice, politice, etc.

A fi un învingător înseamă să lupți bătălii despre care ceilalți nu știu nimic. A fi un învingător înseamă să supraviețuiești. Și ca să supraviețuiești, câteodată devii o victimă.

Recomand o citire mai atentă a acestei povești, a Jocurilor. O poveste despre Katniss în care celelalte personaje joacă un rol crucial. Câteva sunt geniale prin mesajul pe care îl transmit prin modul în care își trăiesc viața? Sau de fapt, prin modul în care vede Katniss că își trăiesc viața? Nu-i așa, sunt puțin unidimensionale? Nu se schimbă prea mult și când se schimbă, se schimbă atât de brusc încât par să devină străini? Sau poate doar așa îi vede Katniss. Atunci poate că Katniss e problema. Poate în ciuda faptului că e o învingătoare, ea este cea care are cea mai multă nevoie de atenție și grijă. Poate este victima care nu mai are putere să continue. Nu e un mesaj optimist, nu? Ar trebui să nu-și mai plângă de milă și să facă ceva, această eroină. Și face. Iar cu fiecare decizie, se adâncește mai mult în șoc posttraumatic și depresie. A fi un învingător înseamă să lupți bătălii despre care ceilalți nu știu nimic. A fi un învingător înseamă să supraviețuiești. Și ca să supraviețuiești, câteodată devii o victimă. Și Katnis este o supraviețuitoare.

Povestea din „Jocurile Foamei” are mesaje politice, mesaje despre război și natura umană, care par atât de clare pentru că la final, subtilitatea își pierde puterea și mesajul este redat într-o formă sau alta de personajele ale cărui rol nu este decât să transmită cuvintele autoarei. Pentru mine, ce a contat a fost povestea lui Katniss. Povestea despre o fată aruncată în gura lupilor pentru divertisment, despre eforturile ei de a înțelege cum merge lumea, despre efortul colosal în a încerca să o schimbe, despre faptul că înainte să schimbi lumea, te vei schimba tu însuți, pentru că lumea e mare și tu ești mic. Războiul e o tema cu mize mari, care va avea întotdeauna efect în tot felul de povești. Dar aici putem reduce povestea lui Katniss la povestea oricărui fel de abuz. Este o luptă cu societatea care crează abuzul. Este lupta cu prietenii care par să lupte pentru aceeași cauză ca a ta dar care la final, își dezvăluie propria agendă. Și nu există soluții, cel puțin nu în poveste lui Katniss. Pentru că ea este o supraviețuiretoare și a supraviețuit atât dușmanilor cât și prietenilor, dar nu a găsit pe nimeni care să o învețe cum să-și depășească temerile și să-și rezolve conflictele. Pentru că nu a existat nimeni în acest univers literar care să gândească mai presus de violență.

Cu toate acestea, cu tot finalul deprimant, există speranță chiar în ultimele două rânduri ale ultimei cărți. Katniss nu a întâlnit pe nimeni să o învețe despre conflictele pe care le-a purtat singură dar demonstrează că a învățat. Demonstrează că speranța în această poveste vine sub forma unui mentor. Katniss nu a reușit să depășească toată experiențele prin care a trecut dar a reușit să le înțeleagă. Și din supraviețuitoare s-a transformat în mentor. Și învățător.

Povestea mea. 

Ca oricine altcineva îmi plac cărțile și poveștile de divertisment. Câteodată vreau să mă facă să mă gândesc un pic dar niciodată nu vreau ca povestea să devină atât de plictisitoare din cauza comentariilor sociale. Cred că povestea trebuie să vină întotdeauna pe primul loc și părerile autorului despre societate și moralitate să intre în conținutul povești cât mai puțin. Ideal ar fi deloc, dar recunosc că asta este imposibil.

Din această cauză, seria Jocurile Foamei a fost o surpriză totală pentru mine. Am citit prima carte când a apărut în România, acum mulți ani. Am devorat povestea dar nu mi-a trezit interesul și nu am aștepat nerăbdător continuarea seriei. La suprafață, este poveste generică, cu personaje nu prea complexe. Spre meritul ei, se citește repede și nu e plictisitoare (standardul meu pentru ca o carte să fie mai mult decât okay).

După câțiva ani, am aflat că se lansează filmul și continuările bazate pe cele trei cărți din serie. Am văzut prima parte a filmului și nu mi-a plăcut cum au interpretat anumite scene din film. La suprafață, din nou, adaptarea cărții în film părea perfectă, au păstrat foarte multe scene și filmul e destul de lung. Dar ceva lipsea. Avea stil dar nu avea suflet. Deși scenele erau identice, cartea oferea ceva mai mult din sufletul lui Katniss. La urma urmei e scrisă din perspectiva ei extrem de confuză.

Intrigat, am citit toată seria. A doua carte explora consecințele primei cărți și ne oferea o arenă mult mai complexă și personaje puțin mai dezvoltate. În același timp, Katniss devenea mult mai confuză și deja simțeam că lucrurile nu se vor desfășura bine pentru ea. A treia cartea mi-a dat așteptările peste cap. Dar nu dintr-o dată. Chiar începutul cărții a treia este puțin plictisitor. Atunci a apărut un moment de panică în mintea mea. Seria o să se sfârșească prost și previzibil. Dar atunci, toate lucrurile subtil percepute în celelalte volume încep să se pună cap la cap și cartea devină de-a dreptul intrigantă. Aș fi preferat mai multe detalii spre final, căci autoarea comite greșeala de a spune ce se întâmplă în loc să ne arate. Poate că e intenționat, poate nu, dar accentul cade mai mult asupra a cum vede Katniss lumea și cum nu are timp să conștientizeze ce se întâmplă. Și toate lucrurile plictisitoare de la începutul volumului capătă sens.

Acum, când am recitit seria, fiecare moment are o implicație emoțională mai mare. Deși prima carte este la fel de plină de acțiune generică, a doua crează suspansul pentru o înfruntare culminantă și a treia se duce direct spre depresia post-revoluție. Dar în același timp, lumea interioară a lui Katniss devine mult, mult mai bogată.

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să comentenzi, dai share, știi tu, toate chestiile uzuale online. Și dacă a existat vreo carte (sau serie) care ți-a surprins așteptările, pozitiv sau negativ, nu ezita să-mi spui într-un comentariu.

Imagine copertă adaptată și preluată de pe Pixabay.

Scrie un comentariu

Comentează