în Povestiri

37 min de citit



Începu cu un bum. Explozia era aproape. Isamid se sprijini cu o mân de perete și simți cum peretele încă vibra după ce zgomotul exploziei se stinse. Privi înainte. Zidul din fața lui se clătina. Trei oameni îl priveau. Isamid văzu hotărârea din ochii lor și știu că acum nu mai putea da înapoi.

Olif ținea ochii strâns închiși și murmura încetișor în timp ce se legăna o dată cu pereții, Stila îl privea fix, fără nicio expresie în ochii ei de un cenușiu închis iar Bando avea pe față un zâmbet crispat.

Isamid îi privi pe toți și își derulă pentru a o mia oară planul în minte. Câteva versiuni ale următoarelor ore din viața lor i se desfășurau în minte. Toți patru ieșeau din bordeiul în care se adăposteau și atacau. El se repezea cu un strigăt de luptă spre parapete și se prăbușea cu o săgeată ieșindu-i din gât. Nu e bine. De la capăt. Atacau. Într-un final, ajungeau la porți. Isamid escalada zidul. Dușmanii îl așteptau toți pe partea cealaltă. Era prins și executat. Nici asta nu e bine. De la capăt. De fapt, toată treaba prietenilor săi era să distragă atenția patrulelor iar el intra, pe poartă sau pe deasupra zidurilor, în castel și rezolva toate socotelile cu Mai-Marii. Simplu și foarte, foarte fragil acest plan al lor. Dacă se gândea bine, nu exista niciun plan ci o serie de pași încropiți în grabă cu rolul de a le oferi fiecăruia un punct de plecare.

Isamid își drese glasul.

— Gata?

Băiatul, Bando, îi răspunse primul:

— D-da, sigur. Să-i dăm bătaie.

— Hei, stai jos, acolo. Așteptăm a doua explozie. Așa a fost vorba!

Stila îi puse o mână pe umăr și îl trase în jos în timp ce-l privea insistent pe Isamid:

— Așa-i?

Isamid ridică din umeri:

— Așa-i. Nu, Olif?

Olif deschise ochii, privi speriat în jur și apoi încuviință tăcut.

— Bun, toată lumea-i pregătită. Îi dăm drumul la al doilea bum.

Departe se auzi un vâjâit.

Isamid înălță sprâncenele:

— Bun, la trei…

Încă o explozie cutremură camera de gardă.

— Gata, afară, afară…

Isamid urlă iar Olif sări brusc în picioare. Surprinzător cum se poate mișca omul ăsta pentru greutatea sa, gândi Isamid. Stila îl ridică pe Bando cu o mână și cu cealaltă îi făcu vânt pe ușă în timp ce își verifica rapid vârful sabiei ușoare, ca un ac. Bando se împletici de scutul său mare de stejar, un scut al cărui sigiliu băga spaima în dușmani și ieși în final, încercând să se țină breaz cu un strigăt de luptă cam pițigăiat. Scutul viperei. Furat de la Aylalta și pus în mâna unui băiețandru la pubertate. Mai rău e că eu am făcut asta.

Isamid își verifică pumnalele. Avea trei, două pentru luptă și unul pentru asasinat, binecuvântat de puterea Mai-Marilor. Era singurul pumnal pe care se putea baza dacă se ajungea la o luptă cu acești zei.  Așteptă să audă sunete de luptă. Strigătele camarazilor săi se pierdeau printre alte explozii și sunete ale pietrelor răpăind pe acoperișuri joase și drumuri pietruite. I se păru că aude o săgeată străpungând aerul, în fața singurei ferestre din încăpere. Ieși din cămăruța postului de nord și începu să alerge. Nu se îndepărtă bine și postul de nord fu cuprins de flăcări, într-o explozie sălbatică. Isamid auzi zgomotul exploziei ca un țiuit și îl blestemă în gând pe Jiglimer. În ritmul ăsta, o să-i omoare pe toți cu exploziile lui. La ce ai nevoie de dușmani, cu așa prieteni prea zeloși, nu-i așa?

În fața porților, se dădea lupta cea mai importantă. Nu ar fi trebuit să se mire deloc dar zidul sfărâmat în jurul porților de metal și fantasmele care luptau pentru o supraviețuire efemeră la cheremul unor barosani sus-puși îl marcară profund. Nu putea să distingă formele umane și formele fantasmelor. De la distanța asta, toți păreau la fel.

Clătină din cap. Nu avea timp de reflecții, de îndoieli sau de orice altceva ar fi stat în calea misiunii. Era un asasin și ăsta era singurul lucru pe care îl făcea bine. Sări peste o bucată de zidărie și urmă zidul circular spre dreapta. Își văzu camarazii urcați pe metereze într-un efort disperat de a atrage atenția fantasmelor de pază din interiorul curții. Pe aleea pe care mergea nu se aștepta la surprize. Alergă o sută de pași și începu să escaladeze zidul cu ajutorul unui cârlig de argint. Nu știa cât timp avea la dispoziție dar se mișca metodic, calculat. Nu-și permitea nicio greșeală. Greșelile erau fatale în meseria lui. Pentru ambele părți. Încă doi pași și o să ajungă pe zid, încă unul… Privi spre marginea zidului și aruncă cârligul cu mâna stângă la baza acestuia. Își încordă mușchii gambelor, pregătindu-se de un ultim salt când o față cețoasă se ivi înaintea lui.

Se priviră fix. Isamid își încordă mușchii, pregătindu-se de o căzătură dacă nu mortală, atunci măcar una care îl putea lăsa fără simțul picioarelor. Fața cu ochii roșii de pe zid nu se clintea deloc. Fantasma îl privea nemișcată, de parcă nu se putea hotărî ce să facă cu el. Apoi întinse o mână lungă semitransparentă și îl apucă de gât. Îl ridică încet spre zid în timp ce îi zdrobea traheea. Isamid începu să lăcrimeze. Mulțumesc mult că mă ajuți dar poți să fii mai gingaș, te rog! Isamid se întrebă de unde exista atâta forță în brațele fantasmelor, ființe care au fost și încă sunt, ființe vii dar totuși moarte, al cărui singur scop era să-i servească pe Mai-Mari. În momentul în care era sigur că va cădea în siguranță pe zid și nu de pe el, Isamid își ridică genunchii la piept cu bruma de forță pe care o mai avea (strâng tare fantasmele astea, la naiba) și împinse cu tălpile spre ființa din fața lui. Pentru o clipă crezu că picioarele o să-i treacă prin corpul imaterial iar misiunea lui se va termina într-o îmbrățișare fatală în mâinile unui simplu servitor. În schimb, picioarele atinseră un corp material și fantasma slăbi strânsoarea în timp ce își pierdea echilibrul. Nu îndeajuns.

Isamid ținea încă strâns cârligul de cățărat în mâna stângă. Îl strânse
bine și lovi fața fantasmei cu cele trei brațe ale cârligului. Trei dâre sângerii rămaseră în urmă. Uimitor cum sângerează. Păcat că nu simte durerea. Mâna fantasmei era încă strâns închisă peste gâtul lui dar confuzia se instalase. Isamid aruncă cârligul, care se lovi cu un clinchet de parapet și apoi sări și căzu în afara zidurilor. La naiba. Își scoase rapid un pumnal și tăie dintr-o singură încercare brațul fantasmei. Fantasmele nu erau cine știe ce oponenți dar într-o bătălie de infanterie erau multe și rezistente. Ciotul tăiat se mișcă violent, aproape ca și cum ar fi vrut să-l apuce din nou dar fantasma era nedumerită. Isamid își împlântă pumnalul în gâtul oponentului, își scoase al doilea pumnal și cu amândouă tăie capul fantasmei care se prăvăli la pământ în timp ce își pierdea forma imaterială și devenea doar un cadavru tocit de vreme. Ca să vezi cine au fost cu adevărat. Isamid se sprijini de parapet și își trase sufletul un moment. Apoi, fără să stea pe gânduri, coborî în grădină și se îndreptă spre turn.

Un turn înalt, de vreo, să fi fost câteva sute de metri se înălța în mijlocul grădinii cu alei șerpuitoare, împrejmuită de un zid gros, impenetrabil. Zidul modelat din piatra Mai-Marilor era considerat impenetrabil și nici forțele naturii, nici forțele oamenilor nu fuseseră în stare să îl erodeze cu un milimetru. Până astăzi. Astăzi era o zi a schimbării. Praful explozibil al lui Jiglimer schimbase totul. Zidul nu era impenetrabil la explozii, așa că toți conspiratorii aveau acum o șansă să câștige rebeliunea.

Partea inferioară a turnului era de o culoare negricioasă și reprezenta o fundație pentru etajele următoare. Turnul alb continua să se înalțe peste fundația neagră dar circumferința acestuia scădea pe măsură ce creștea spre cer.

Isamid dădu un ocol turnului în căutarea unei deschizături, treabă deloc ușoară având în vedere mărimea construcției. Când își dădu seama că a ajuns din nou de unde a plecat, aceeași poartă ferecată, oftă și se sprijini cu o mână de zidul rece. Își ridică privirea din pământ și văzu un fel de fereastră săpată în zid, cam la cinci metri deasupra lui. Își umezi buzele cu limba și se pregăti de cățărat.

Făcu un ultim salt și ajunse pe un platou simplu de marmură neagră, fără balustrade. Nu se mai plimba nimeni pe aici, probabil. Privi de de pe fundația turnului negru înspre bătălia de la poarta grădinii. Lucrurile păreau liniștite de aici sus. Oamenii și fantasmele erau doar puncte mici iar clădirile și zidurile erau în ruine. Isamid nu vedea nicio luptă, totul fiind ca o adunare pașnică în fața Mai-Marilor. Aruncă un ochi spre turnul alb care se ridica în spatele lui. Se întrebă în treacăt de ce era nevoie de arhitectura asta ciudată, turn alb peste turn negru, dar ridică din umeri și căută o intrare în cel de-al doilea turn. O ușă mică, ruginită se contura pe zidul alb imaculat. Isamid deschise ușa cu un scârțâit teribil. În sfârșit, era înăuntru.

Fusese nevoit să escaladeze toată fundația turnului negru din cauză că fereastra pe care o văzuse spre exterior se dovedise a fi doar o gaură de aerisire foarte largă la exterior dar îngustă la interior. Numai o mâță ar fi încăput pe acolo. În mod ciudat, nu găsi ușa pe care intra de obicei în turn. Găsi tăieturi în piatră în formă dreptunghiulare dar nimic mai mult. Ai fi zis că Mai-Marii sigilaseră intrările de frica lor, niște bieți oameni. Isamid se încruntase. Nu era în firea lor să se izoleze speriați. Nu își explica nici sentimentul de îngrijorare care începea să i se cuibărească în suflet. Dar nu avea ce face, așa că își continuă urcușul și cu chiu, cu vai ajunse pe acoperișul turnului fundație.

Își aruncă gluga pe spate și își șterse sudoarea de pe frunte. Nu era doar din cauza efortului. Înăuntru era cu adevărat cald iar torțele pâlpâiau pe pereții stâncoși, din zece în zece pași. Nu era exact ce așteptase. Dar mai mult ca sigur era doar o intrare sau mai bine spus, o ieșire de urgență. De ce erau torțele aprinse? Nu știa. Își imagină o fantasmă care stătea aici de gardă dar apoi își aduse aminte că fantasmele nu erau tolerate în incinta turnului. Numai Mai-Marii trăiau aici. Și oamenii erau tolerați când erau invitați înăuntru. Ceva în legătură cu sufletul. Doar ființele cu suflet puteau intra, îi auzise odată pe Mai-Mari vorbind.

Isamid se opri. Tunelul începu să se întunece și în fața lui era un perete solid. O intrare secretă, mai mult ca sigur. Pipăi peretele, pe lângă perete, apoi se întoarse câțiva pași și trase de o torță. Nu se clinti. Doar flacăra se undui un pic. Trecu la torța de pe cealaltă parte și aceasta nu opuse rezistență. Peretele secret se zgâlțâi un moment și se opri cu un clic. Se contura o intrare, judecând după luminile ce pătrundeau prin crăpături. O cameră luminoasă sau un alt tunel? Isamid împinse din răsputeri peretele greu și acesta se mișcă încet urmând o traiectorie circulară. În partea cealaltă, Isamid rămase cu gura căscată. Era în camera în care îl întâlnise pe Cestari. Era locul unde a pornit scânteia care a dat naștere unui foc năprasnic. Un foc al răscoalei. Isamid încă avea îndoieli că acționase în mod corect.

Mai-Marele Cestari îl chemase odată, demult, cu ani în urmă, înainte ca Isamid să fugă în Mlaștinile Apusene, înainte să devină trădător, înainte…

— Înainte nu era nevoie de serviciile mele pentru problemele astea minore.

— Isamid, problemele minore pot duce la complicații.

O voce groasă, inumană dar clară, apăsând fiecare cuvânt de parcă era ultimul.

Isamid stătea într-o cameră înaltă, luminată, lumina coborând în scări din vitraliile colorate. Cestari luase chipul unui om oarecare, simplu. Simplitatea îi scotea în evidență ceva anume, autoritatea sau aroganța. Isamid știa că în prezența Mai-Marilor nu se cuvenea să vorbești mult pentru că timpul acestora era o comoditate prețioasă. Cestari continuă:

— Fata asta este fiica mea. Vreau să fiu sigur că va primi cel mai bun tratament.

Isamid rămase cu gura căscată. Care era rolul său de data aceasta?

— Mai-Mare Cestari? Nu înțeleg de ce trebuie să fac asta.

— Scopul tău nu e să înțelegi. Ai fost construit să execuți. Pentru înțelegerea ta limitată, să știi că există motive. Întotdeauna există motive. Și pentru că mă simt generos astăzi, o să încerc să ți le explic. E suficient să spun că am făcut o greșeală, nu mă sfiesc să admit. Dar cu fiecare greșeală, trecem mai departe, înțelegem mai mult, evoluăm. Treaba ta e să-mi repari greșeala. Nu, nu mă întrerupe! Văd îndoielile pe fața ta, dar ca întotdeauna, știi că avem dreptate. Tot ce am făcut de milenii încoace a fost bine făcut, corect, cu un scop pe care voi, oamenii, cu greu sunteți capabili să-l înțelegeți. Tu, Isamid, înțelegi multe și ești un simplu asasin, un rău necesar, mâna dreaptă a Întunericului, dar nici măcar tu nu-ți poți permite o părere în fața deciziilor noastre. Ca să înțelegi, fata asta nu are nicio vină încă. Faptul că e fiica mea nu schimbă nimic. Problema e că nu suntem pregătiți pentru ce va dezlănțui ea. Și voi, oamenii, o să aveți de suferit cel mai mult dacă ea trăiește. Așa că du-te, fă-ți datoria!

Isamid desluși tristețe în vocea lui Cestari când se întoarse și îi făcu semn să plece. O anumită amărăciune pe care o cunoștea foarte bine. După fiecare misiune. După fiecare viață luată. Dar dacă nu o făcea el, atunci altcineva tot ducea până la capăt misiunea, în cele din urmă. Pentru prima oară simți un val de simpatie pentru Cestari, o ființă pe care nu o putea înțelege, o ființă de care asculta fără crâcnire și o urma până la moarte. Adevărul era că nu avea de ales.

După câteva luni de căutare o găsise pe fată, ascunzându-se cu mama ei și alți alergători într-o cocioabă, pe drumul de la răsărit. Mai întâi luase viața alergătorilor. Simplu și curat. Ei nu erau prioritatea dar întotdeauna cu cât mai puțini alergători existau, cu atât mai bine. Apoi se pregăti pentru o sarcină deloc satisfăcătoare. Dar mama fetiței nu era nici vinovată, nici alergătoare, așa că îi dădu o șansă. O lovitură pe latura dreaptă a gâtului și mama fetei căzuse într-un somn adânc, vecin cu moartea. Fata nu zise nimic în tot acest timp. Isamid se așteptase la proteste, la plânsete, la rugăminți sau chiar la o provocare dar fata de 16 ani nu zicea nimic ci doar stătea ghemuită într-un colț și părea că nu-și dă seama ce se întâmplă. Îmi va face sarcina și mai amară, își zise Isamid. Apoi auzi glasul fetei. Îi trecuse prin minte ca un pumnal distrugându-i credința, voința, șoptindu-i cuvinte blânde fără sens care îi alungau durerea și amărăciunea. Era magie. Revoltat, își ferecase mintea și cuvintele încetară. El se trezi în aceeași postură de ucigaș cu pumnalul ridicat, pregătit să treacă la fapte. Fata îl privea în mod ciudat, cu fața înclinată într-o parte. Apoi se ridicase și îi vorbise inocent despre libertate și el înțelesese. Sau cel puțin păruse a înțelege.

După o revoluție sfărâmată și execuții publice a urmat o schimbare. Epoca de aur de sub stăpânirea Mai-Marilor s-a transformat în epoca persecuțiilor, cu ei doi prinși la mijloc, responsabili de toate, singurii vinovați care trebuiau trași la răspundere înainte de a se încheia totul. Ei doi, cu o recompensă enormă pe capul lor. În mod ciudat, niciunul dintre muritori nu îi trădase. Pe unde mergeau, își găseau adepți. Oamenii o urmau pe fată, pe Iruna, către o luptă inutilă pentru libertate iar el era numit Apărătorul, mâna dreaptă a Libertății. Ciudat cum se mai schimbă lucrurile, își zise odată.

Apoi Mai-Marii au eliberat fantasmele pe pământ și au urmat vremuri de foamete și suferință. Cu toate problemele pe care le întâmpinau, oamenii nu i-au trădat. Treceau prin orașe și sate și fata vorbea în numele libertății. Oamenii ascultau și încuviințau. A doua zi își luau armele și se alăturau armatei de rebeli sau se duceau în misiuni de propovăduire a cuvântului libertății în alte sate. Mulți mureau în numele lor, al fetei și al lui Isamid. Isamid, asasinul, devenise Isamid, eroul. Iar eroul se întreba ce libertate aveau oamenii aceștia sau dacă asta era libertatea pe care o voiau. În fiecare noapte adormea măcinat de îndoieli. Poate dacă ar fi ascultat de Cestari totul ar fi luat o altă întorsătură. Poate nu-i era sortit să fie numit erou dacă ăsta era prețul. Câteodată Iruna venea în cortul lui și discutau până târziu în noapte. Ea, o fată de 17 primăveri, el, un asasin trecut prin nenumărate ierni cu viața prelungită de Mai-Mari. Ce era cu adevărat rău, era că ea îi înțelegea îndoielile, îi înțelegea teama… și chiar…

— Dacă vrei, mă poți ucide acum…

Iruna își pleca privirea și continua:

— Și totul o să se termine.

Iar el îi răspundea:

— Acum e prea târziu. Nimic nu va mai fi la fel.

— Nimic nu va mai fi la fel.

Ea îi repeta vorbele și îi lua mâinile într-ale sale într-o încercare de a-i da speranță. Un gest reconfortant dar inutil. Isamid se născuse în îndoieli și trăia măcinat de ele.

Își privi palmele. Tremurau. Dacă va da ochii cu Cestari va trebui să-l ucidă. Și nu știa dacă era în stare. Așa că ocoli biblioteca și se strecură pe culoar. Culoarul se împărțea în mai multe ramuri, alte culoare șerpuind prin turn. Un culoar drept se intersectă cu un culoar circular. Isamid ținu culoarul circular sperând să dea peste trepte. Trepte care să urce, la naiba, își zise când găsi scările care coborau spre baza turnului. Se întoarse înapoi.

Urmă tunelul. Nimeri lângă o ușă. O deschise. O mică platformă se înălța înaintea lui și apoi se întindea în față cerul. Privi în jos. Unde naiba era? Platforma întunecată se ivea ca prin ceață undeva sub el, la zeci de metri depărtare. Închise ușa. Turn blestemat. Acum înțelegea de ce el venea acolo doar când era chemat și urmărea instrucțiuni precise. Turnul asculta de Mai-Mari. Oricât de nebunească ar fi sunat ideea asta, era adevărată. Isamid se hotărî să urmeze culoarul care ducea adânc în inima citadelei, cel care intersecta la rândul lui alte culoare. Se întoarse până la camera lui Cestari, aruncă rapid un ochi înauntru și se pregăti să se lase călăuzit de culoare din nou. Doar că cineva era înăuntru, în cameră. Isamid se întoarse printr-o piruetă cu ambele pumnale scoase din teaca de la cingătoare, cel de rezervă lucind amenințător la locul lui. Pe un jilț, stătea o siluetă cu glugă. O siluetă sinistră în negru cu o glugă mare, puțin țuguiată. Îi ascundea chipul complet. Silueta ridică un braț și îl invită înăuntru printr-un semn. Vezi, n-are de ce să-ți fie teamă, părea să zică.

Prudent, Isamid înaintă. Silueta se uita la el, prin el. Fața nu i se vedea sau pur și simplu nu o avea. Sub glugă se căsca un abis întunecat. Apoi vorbi cu vocea aceea, caracteristică Mai-Marilor, o voce dură, imaterială.

— Ia loc. Avem de discutat.

— Prefer să stau în picioare, mulțumesc.

Un hohot de râs scurt, întrerupt brusc. Teribil de neliniștitor.

— Ha, Isamid, ești o figură. Fie, stai unde vrei.

Și apoi veni întrebarea rostită de Isamid:

— Cine ești?

Întotdeauna un nume, înainte de a lua o viață.

— Bine, o să-ți fac pe plac. Și tu o să mă asculți. Nu-ți face griji, turnul e pustiu. Micuța voastră diversiune a mers. Iar de restul am avut eu grijă. Acum totul e în puterea noilor tăi prieteni. Trăiești atâta timp cât ei încă luptă. Ironic, nu?

— Mai ai și altceva de zis sau am terminat discuția?

Silueta își privi mâna înmănușată, apoi o duse cu grație pe spătarul jilțului.

— Eu sunt Morisei.

— Mai-Marele Morisei?

— A, nu mă dau în vânt după titluri. Poți spune că sunt ceva mai mult sau ceva mai puțin decât un Mai-Mare. Depinde cum privești lucrurile. Poate sunt o rudă îndepărtată. Dar nu cred că ne permitem să vorbim despre mine. Vezi tu, știu de ce ești aici. Dar tu știi?

— Ce întrebare e asta? răspunse Isamid.

— Bine. Mi-era teamă că habar n-ai. Atunci nu cred că e nevoie să-ți spun cum ajungi acolo, nu?

— Ba cred că asta o să faci.

Isamid își puse la loc cu agilitate pumnalul din mâna dreaptă și îl ridică la nivelul feței pe al treilea.

— Pumnalul ăsta are efect și asupra unui Mai-Mare.

— Și dacă nu sunt unul?

— Cu atât mai bine. Isamid ridică din umeri. Spune ce știi!

— Bine, fie. Văd că nu-ți plac discuțiile politicoase. Ai venit aici după Sursă, e-adevărat?

Isamid confirmă cu o mișcare a capului.  

Continuă!

— Dar știi ce trebuie să faci cu ea?

— S-o distrug, desigur. Așa vom rămâne doar noi, oamenii, cu problemele noastre. Noi vom fi cei care vor trebui să le rezolve, așa cum ne pricepem.

— Oh, dar nu pare deloc încântător. Tot ce faceți e să schimbați maeștrii vechi pe cei noi. Nu veți fi niciodată liberi.

Exact același lucru îi trecea și lui Isamid prin minte.

— Probabil, dar e o libertate pe care o vom crea noi.

— Destul de adevărat. Libertatea e libertate chiar dacă de cele mai multe ori aduce doar suferință. Dar de ce să distrugi Sursa? Uite ce propun eu. Folosește-o! De ce să câștigi o libertate limitată, să schimbi niște stăpâni iubitori dar neîndurători pe un stăpân nemilostiv. Vreți să trăiți în foamete, durere și tristețe, toate lucruri din care v-ați născut?

— Astea sunt și acum. Cu ce o să fie diferite? Cred că vorbesc pentru toată lumea care luptă la porțile grădinii când spun că prefer toate suferințele pe care le-am avea decât să stăm la cheremul unora cu drept de viață și moarte asupra noastră.

Morisei chicoti cunoscător:

— Dacă distrugi Sursa le vei avea înzecit. Ba nu, înmiit. Voi, oamenii sunteți tineri. Tineri și nerecunoscători. Nu știți ce înseamnă suferința. Da, probabil vă simțiți frustrați, legați de porunci stupide și fără rost dar erați fericiți, cât de fericită poate fi o rasă ca a voastră, înainte de mica voastră rebeliune. Oricum, ce-i făcut e bun făcut. Nu mai puteți da înapoi. Pentru moment, facem cum vrei tu. Folosește Sursa și o să aveți libertatea dorită. Prinde!

Morisei aruncă ceva sclipitor. Isamid crezu că e un pumnal și se feri dar întinse mâna în ultima clipă și prinse moneda de argint. Un disc fără nicio inscripție.

— Te va călăuzi către Sursă. Când ajungi acolo, folosește-o cu folos. Dar ține minte, libertatea aduce suferință în final, fie că trec ani sau veacuri.

— Cum folosesc Sursa? Isamid auzi pași în spatele său și se uită rapid fără să-l scape din ochi pe Morisei dar când se întoarse, în locul acestuia nu mai rămăsese decât o ceață cenușie.

— Asta este! N-am căpătat decât alte întrebări. Bine că am scăpat de el. Acum să vedem dacă mi-a spus adevărul.

Isamid privi moneda de argint care se odihnea neclintită în palma sa.

Parcă juca baba-oarba iar moneda râdea de el. Când era pe drumul cel bun începea să se îngreuneze în palmă și să strălucească orbitor. Un singur pas greșit și redevenea o simplă monedă. Părea că nu face niciun progres și apoi, fără veste, ajunse la ușa metalică care dădea direct spre cer, ușa aflată la o înălțime considerabilă. Din curiozitate o deschise și se trase repede înapoi. Aproape putea atinge norii sau era și asta o iluzie? Își întoarse gâtul și se uită în sus. Uimitor, era aproape de vârful turnului. În jos nu se mai uită. Intră înapoi și simți cum moneda devine grea. Coti la dreapta, merse drept înainte, din nou dreapta, ajunse la niște scări. Se opri. Scări? Am mai trecut pe aici și nu erau scări. Urmă scările, deschise încă o ușă care dădea într-un coridor, urmă coridorul și ajunse într-o cameră circulară în mijlocul căreia se aflau trei trepte, acolo unde se înălța un piedestal. Pe piedestal era un bazin de sticlă mai mult plat decât înalt în care se oglindea un lichid asemănător apei dar mai opac, cu o compoziție omogenă. Pe un lanț în dreapta bazinului cineva agățase o cănuță transparentă.

Asta era Sursa? Un simplu brânci și se va pierde toată, în timp ce bazinul de sticlă se va sparge într-o mie de cioburi. Oare…?

Isamid se apropie și urcă cele trei trepte. Cu degetul arătător tremurând, atinse lichidul. Rece, dar nu prea rece. Mișcă degetul și în urma lui apărură valuri, valuri care se spărgeau unele de altele și de pereții vasului, se întorceau, dansau… Părea că lichidul vibrează. Și dura prea mult pentru ca valurile să se liniștească… Parcă e vie.

Sursa.

Folosește-o!

Distruge-o!

În mâinile Mai-Marilor adusese prosperitate. Și putere. Puteau ei, oamenii, să se plângă de ceva? Îngrădirea libertății? Erau tratați îngrozitor în calitate de servitori? Nicidecum. Și atunci? Ei, bine, erau controlați. Erau controlați precum ultima cultură de grâu. Toate neghinele erau smulse dar și toate florile. Orice ar denatura binele colectiv era înlăturat. Și putea spune Isamid că acesta era un lucru rău? Nu, dar asta a fost o greșeală a Mai-Marilor. O simplă greșeală. Lucrurile nu trebuie să fie perfecte întotdeauna, așa-i? Așa-i? Ei se vor descurca mai bine. Își vor aminti greșelile, vor face lucrurile cum trebuie.

Acestea fiind spuse, Isamid luă cănuța, o scufundă în Sursă și o ridică la gură, ținând-o cu ambele mâini.

— Stai!

Cineva strigă în spatele lui. Gâfâia greu. Îi auzea oboseala din voce. Sunetul venea parțial cu ecou. Acel cineva se afla în dreptul intrării. Oricine ar fi fost, nu-l mai putea opri acum. Isamid bău.

Și totul se întunecă.

Se trezi pe muzica valurilor. Se spărgeau de țărmul înspumat. Briza îi trecea prin păr și îi dădea fiori pe șira spinării. Cu ochii întredeschiși văzu orizontul și razele de lumină, undeva departe, într-un loc nedefinit. Nori subțiri pluteau deasupra mării. Isamid se trezi încovrigat, se ridică și respiră aerul sărat. Era acasă.

Unde sunt?

Tot ce mai dorea acum era să aștepte, să aștepte ce? Habar n-avea dar avea încredere în simțămintele sale. Și oricum, ce altceva putea face? Acum era liber. Liber să cutreiere plaja, să se arunce în mare și să înoate un timp sau să se răsucească pe călcâie și să se îndepărteze de locul acesta. Rămase neclintit cu o frică tristă străbătându-i corpul ca un fior.

Ce am făcut?

În fața lui așteptau curioase și blânde mii și mii de persoane, toate purtând o haină ciudată, albă care le ascundea tot corpul. Stăteau și se clătinau în bătaia vântului foarte încet, aproape imperceptibil. Mulțimea ocupa tot orizontul. Fiecare gest, oricât de neînsemnat, executat la unison se repeta în mintea lui Isamid de milioane de ori și amintirea lui rămânea și după ce gestul se termina și mulțimea stătea nemișcată.

Așa arată sufletele?

Isamid nici nu se gândea să treacă printre ele. Aveau un aer prea periculos. Inofensiv și periculos. Ca albinele într-un stup. Ce frumos zboară din floare în floare, inofensive la prima vedere dar încearcă numai să bagi mâna în stup, așa fără niciun motiv, de curiozitate și vezi ce se întâmplă. Isamid nu voia să încerce să deranjeze stupul. Când grupul imens făcu un pas spre el, se trase înapoi, împleticindu-se cu ochii ieșiți din orbite.

De ce?

Mulțimea începu să accelereze. La început un pas, doi. Apoi mai mulți deodată. Mers încetișor. Mers rapid. Aproape alergau spre el. Isamid se întoarse spre mare și alergă fără să privească înapoi. Intră până la brâu în apă când simți cum marea se umflă datorită unei forțe enorme. Primul grup de persoane în alb intrase în apă chiar în spatele său. Isamid începu să înoate, aruncându-și mâinile vârtos înainte cu palmele făcute căuș. Își mișcă mâinile și picioarele cât de repede putea până când își simți toată vitalitatea cum îi părăsea corpul și se scufundă în apa sărată. Se consolă cu un gând. Măcar nu l-au prins.

De ce am făcut asta?

Răsuflă și trase aer cu putere în piept, apoi începu să se zvârcolească. Tuși și se ridică în capul oaselor încă pierdut în starea de șoc.

— Calm. Stai calm. Hei, ești bine?

Glasul Irunei. Venit de departe. Avea urechile înfundate. Clătină capul în încercarea de a-și reveni. Reuși să vadă un petic din camera lui Cestari și se opri cu o întrebare pe buze. De fapt mai multe.

— Nu știu ce ai făcut, șefu’, dar le-ai rezolvat pe toate.

Bando. Ce căuta el aici?

— Unde sunt?

Iruna chicoti. Era un chicot nervos.

— În turn, zise. Sau ce a mai rămas din el. Nu prea mai e ceva de capul lui. Nu mai există decât partea inferioară. Turnul cel negru, îl denumim noi. Cealaltă parte, ei, bine, pur și simplu a dispărut.

— Ce? Isamid știa că trebuia să fie mult mai surprins dar nu era deloc. Întrebarea lui doar cerea explicații. De la folosirea Sursei știa cumva că nimic nu l-ar mai putea surprinde.

Iruna ridică la rândul ei din umeri. Nu avea ce să explice.

— Camera asta, zise Isamid. Pare mai mare. Aici locuia Cestari… Ce s-a întâmplat?

— A, presupusul meu tată. Nu știu. Când am ajuns noi aici, așa era. După ce am respins două atacuri teribile, fantasmele au început să se retragă. Dar nu au încetat lupta. Partea de sus a turnului a început să licărească. O dată îl vedeam și în secunda următoare nu mai era acolo. Și tot așa. Atunci am început să înaintăm. Fantasmele au început să se împuțineze. Nu știu cum. Parcă nici nu erau atât de multe de la bun început. Se retrăgeau cu duzina în spatele clădirilor iar când ajungeam noi și dădeam colțul nu mai erau decât două-trei. Nici urmă de celelalte. Și nici atacuri surpriză sau ambuscade. Pur și simplu nimic. În fine…

— Dar tot nu au încetat lupta, interveni Bando. Am încercat s-o apăr dar… dar am fost și noi surprinși să vedem atât de puține și pe Stila au nimerit-o.

Apoi izbucni într-un hohot de râs sau de plâns, Isamid nu-și dădea seama.

— Ce? Ce a pățit?

Iruna îi răspunse.

— Nu știm. E în viață dar…

Se opri.

— Dar ce?

— A fost nimerită în piept cu o săgeată. Iruna îi evită privirea. Eu m-am uitat la ea și pun prinsoare că a fost direct în inimă sau în zona inimii, dar…

— Mai trăiește sau nu? izbucni Isamid. Te rog zi-mi direct ce a pățit. Îmi pulsează capul de simt că înnebunesc.

— Stila trăiește dar săgeata a dispărut și din rană curge încontinuu sânge.

Isamid lăsă privirea în pământ.

— Cât timp mai are?

— Asta e! Nu e rănită, mă rog, depinde cum privești lucrurile. E în cea mai bună condiție posibilă în afară de aspectul ei îngrozitor. Imaginează-ți, e plină toată ziua de sânge dar râde, glumește. Ce-i drept, oamenilor a început să le fie frică de ea.

— Cum e posibil?

Tăcere. Bando inspecta biblioteca. Isamid îi văzu scutul mare sprijinit de ușă. Iruna părea îngândurată.

— Unde sunt Mai-Marii? întrebă Isamid.

— Nu știu… Când am ajuns eu la ziduri și am intrat pe poarta sfărâmată am început să vedem cum dispare turnul și ne-am gândit că ai făcut ceva. Am dat peste trupa lui Olif în drum spre turn. Oamenii mei nu voiau să mă lase să intru singură, desigur. Până la urmă, s-a oferit Bando să vină cu mine și am acceptat. Nu eram sigură ce voi găsi aici. Dar te-am găsit pe tine, inconștient, chiar aici în prag și bolboroseai ceva. La un moment dat ai început să dai din mâini ca un bezmetic și ai început să te îneci cu ceva. Credeam că o să-ți înghiți limba. Râse. Dar nu ai făcut-o.

— Mda.

— Bando și cu mine te-am ridicat și te-am pus în patul ăsta rudimentar. Atunci au pâlpâit toate luminile. Și vreau să zic toate, nu doar torțele. Și afară și înăuntru. Pentru câteva clipe a fost și noapte și zi în același timp. Și după-aia te-ai trezit. Cam asta e. Nu știu mai multe. Probabil că Mai-Marii erau în turn când a dispărut.

Iruna clătină din cap. Zicea: Nu știu ce mama naibii s-a petrecut aici sau ce rol ai avut tu de jucat.

— Înseamnă că s-a terminat. Ești liberă.

— Suntem liberi, Isamid.

Gustul victoriei era amar. De fapt, nu era niciun gust. Isamid nu se simțea  un om nici mai bun, nici mai liber. Ce o să se întâmple acum?

— Ce o să se întâmple acum? zise cu voce tare.

— Om trăi și om vedea. E prea devreme să convoc un consiliu, să aleg oamenii. Dar, Isamid, mă vei ajuta să conduc?

— Stai așa. Ce vrei să spui? Nimeni nu mai conduce de acum înainte. Mai-Marii au plecat…

— Așa sper și eu. Dacă au plecat cu adevărat, atunci cineva trebuie să le ia locul. Cineva care să apere interesele oamenilor. Eu știu prin ce au trecut acești bieți oameni, îi pot ajuta.

— Dar ești numai o copilă…

Iruna îl privi în ochi și Isamid îi văzu sufletul. Unde era copila pe care o cunoscuse?

— Sunt, Isamid? Mai sunt o copilă?

Dar pentru ce am luptat? Ca acum să dirijezi cursul omenirii, tu împreună cu câțiva aleși? Să faceți noi legi, să-mi înmânați listele cu execuții mie, urmând ca eu… Nu, era o tristețe în vocea Irunei ca și cum urma o despărțire. Nu avea niciun sens. Instinctele începeau să-l înșele pe Isamid.

— Cum te pot ajuta?

— Isamid, înțeleg tot ce ai făcut pentru mine, pentru omenire, dar ai fost unul dintre ei, un slujitor devotat. Oamenii de rând te văd ca pe un călău.

Și nu sunt unul?

Le e frică de tine, continuă Iruna. Nici nu știi ce lucruri spuneau despre tine în tabără. Mă doare inima să-ți spun acum dar e mai bine să fiu eu cea care te anunță. Încă un motiv pentru care am vrut să ajung prima aici, un motiv de care nu sunt mândră. Putem să plănuim detaliile dar tu, Isamid trebuie să pleci. Să pleci, să conduci sau să mori.

Vorbele ei se terminară în șoapte. Fiecare cuvânt era ca o lovitură cu fierul încins iar ultimul, lovitura de grație. Instinctul nu-l înșelase nici de data asta. Isamid nu zise nimic, nu încă. Înțelegea. Cumva, știuse de la bun început că așa se va termina. Ce rol mai avea el în noua lume? Un asasin trecut de prima tinerețe? Unii argumentau că fiecare societate avea asasinii săi dar ce creaseră ei, ce încercau să creeze era diferit, așa îi spuseseră. O să plece. Doar un lucru mai era de clarificat.

— Ce ai vrut să spui prin a conduce?

Iruna își lăsă privirea în pământ și își încleștă mâinile.

— Cineva trebuie s-o facă. Gândește-te…

— De ce? Mă gândesc și chiar ne-am obișnuit atât de mult cu prostia asta încât nu ne imaginăm cum e să trăim liberi, fără să ne spună alții ce să facem?

— Isamid, am învățat din greșeli. Vom fi mai buni.

Sau mai eficienți, vrei să spui. Iruna continuă:

— Știi că nu există libertate de care vorbești tu.

Folosește Sursa! Ce am câștigat? Isamid se înfioră la un gând ce îi străbătuse mintea. O clipă doar. Era gândul lui?

— Nu există. Dar nici nu vrei să încerci.

Folosește Sursa! …din rană curge încontinuu sânge… Libertatea aduce suferință în final…

Viziunea încetă. Cuvintele lui Morisei, Mai-Marele care de fapt nu era Mai-Mare. Un gând i se înfiripă în minte. Oare pentru cât timp vor fi liberi? Cât timp va trece înainte ca oamenii să înceapă să se măcelărească între ei? Nu mai era treaba lui asta. Pe lângă cuvinte, viziunea îi mai aduse și altceva. Un scop în imaginea unui călăreț în deșert. Își continuă gândurile cu voce tare, fără să bage în seamă privirile nedumerite ale Irunei.

— Oamenii nu vor fi pierduți. Dă-le o șansă. Cum mi-ai dat mie. Convinge-i pe cei ce trebuie convinși. Sprijină-i pe cei ce au nevoie de sprijin. Eu plec. În după-amiaza asta. Nimeni nu-și va aminti de mine, nimeni nu mă va vedea plecând. Dar tu rămâi să ai grijă de ei. Să îi sfătuiești, nu să-i conduci. Dă-le câte șanse crezi de cuviință dar încearcă măcar. Am impresia că o să ai tot timpul din lume. Și pe deasupra.

Isamid se ridică în picioare. Iruna îl prinse de mână.

— Stai, zise în șoaptă. Mulțumesc!

Desigur, mulțumirile ei nu mai contau ca altădată, când era o fetiță speriată. O fetiță cu sângele Mai-Marilor curgându-i prin vene, e adevărat, dar tot o fetiță speriată. Acum se schimbase. Totul.

— Nu vei pleca singur.

Era Bando. Cu o mână pe umărul lui. Părea mai voinic, mai mare. Se schimbaseră câteva lucruri, dar nu chiar toate.

— Ar trebui să rămâi, zise Isamid.

— Ar trebui. Bando ridică din umeri. Dar mi-ai dat o șansă. Și mă pot întoarce oricând, presupun.

Isamid știa că așa era. Probabil și el se va întoarce la un moment dat într-un viitor îndepărtat. Acum aveau timp. Erau liberi. Dar vor fi fericiți?

— Ceva îmi spune că și Stila va merge cu noi, continuă Bando.

— Ha, pufni Isamid. Și unde merge Stila, va merge și bătrânul Olif. Trupa celor veseli se reunește din nou, se pare. Să fac onorurile. Mă bucur că ești cu noi, flăcău!

Îi strânse mâna lui Bando.

— Mă duc să fac pregătirile și să anunț gașca. Bando zâmbea, probabil cu gândul la prima întâlnire cu „trupa celor veseli”.

Înființarea „trupei celor” veseli a început cu o ceartă și cu probabilitatea foarte mare ca Isamid să-i ucidă pe toți. Zâmbi. Era bucuros că nu a făcut-o. „Trupa celor veseli” a fost cea mai bună perioadă a vieții lui.

În timp ce Bando ieșea, Isamid o privi pe Iruna.

Stătea dreaptă în fața lui cu părul blond curgându-i pe umeri, o șuviță legănându-se pe partea dreaptă a frunții. O privire adâncă ce nu se potrivea deloc cu corpul unei copile în armură de piele. O privire prea bătrână. Prea multe responsabilități aruncate asupra ei. Și parcă văd o urmă de slăbiciune. Nu, trebuie să fie doar oboseală.

— Mi-a făcut plăcere, domniță.

Isamid se înclină grațios cum numai un om deprins cu artele asasinării putea. Grațios și periculos.

La rândul ei, Iruna își înclină ușor capul. Nu mai ziseră nimic. Nu era nevoie.

Și Isamid ieși.

Aceasta este versiunea revizuită a povestirii care a apărut pentru prima dată în revista Nautilus sub numele Libertatea lui Isamid.

Imagine copertă adaptată și preluată de pe Pixabay.

Scrie un comentariu

Comentează