în Colaps Oniric [roman], Povestiri

8 min de citit

Înapoi la cuprins

Întotdeauna există un răsărit

Filip Aimo fredona. Muzica îi vibra direct în creier, neuronii se conectau și transmiteau mai departe impulsul. Totul se datora implantului A3. Aruncă o privire spre ceasul mare digital de pe peretele holului de la etajul întâi. Arăta ora 23:23.

Filip clipi neîncrezător și își continuă treaba. Spăla încet, metodic și fredona în timp ce mătura aluneca ușor pe suprafața mată a pardoselii. Mai avea câțiva metri și termina. Gata pe ziua de azi. Avea să strângă și să depoziteze totul în debara, să se schimbe și să arate legitimația portarului de serviciu în timp ce ieșea pe ușa glisantă destinată clienților. Așa făcea după fiecare schimb de noapte. La miezul nopții toată lumea pleca, toate ușile se închideau iar peste tot complexul se întindea o liniște de mormânt asupra căreia vegheau un paznic și multe sisteme de securitate. De fapt, habar n-avea, nu a stat niciodată peste program. Poate că corporatiștii se întâlneau să petreacă. Din partea lui, puteau să și-o tragă în birouri toată noaptea, ce-i păsa lui.

Pipăi coada măturii când văzu o pată roșie pe podea. Găsi butonul și îl apăsă. Aburi translucizi ieșiră din mătură și pata se evaporă cu ușurință. Era ultima pată. Filip șopti parola și cuvântul de închidere al implantului și își admiră munca. Pardoseala strălucea de curățenie și își aștepta oaspeții care aveau să o pângărească. Iar apoi era din nou treaba lui. El curăța mizeria pe care o lăsau alții. Așa era în fiecare companie. Exista o ierarhie iar cei de jos curățau după alții.

Filip se încruntă. La câțiva pași în fața lui, în pragul camerei de relaxare apăruse altă pată roșie. Ce naiba? Spălase cu o jumătate de oră în urmă și totul era curat-lună. Curat-lună, pe dracu’!

Se apropie suspicios și se lăsă pe vine. Îndreptă un deget spre pată și în mintea lui încolți un gând înainte s-o atingă. Gândul se materializă în momentul în care degetul lui intră în contact cu pata roșie.

„Atotputernicule, e sânge!”

Sări în picioare și se uită speriat în jur. La nici doi pași de stropul de sânge din fața lui se întindeau alte două pete mici și din ce în ce mai multe se înșiruiau până la casa scărilor. Unele păreau proaspete.

Filip merse încet până la ușa de serviciu. Acolo petele de sânge se bifurcau. În sus pe scări și în jos pe scări.

Filip se gândi câteva secunde. Omul venise de sus, de la etajele superioare și încercase să iasă din clădire. În schimb, se rătăcise și mersese până la camera de relaxare, unde văzu pe fereastră parcarea plină de mașini și copaci înverziți. Mai avea vreo cinci metri până jos. Încă un etaj. Atunci omul se întoarse și coborâse.

Filip începu să coboare scările. Păi ce dracu’, doar nu-l va lăsa pe cetățeanul turmentat să-i strice toată munca.

Filip se gândi în treacăt că nu prea știa cu ce se ocupa compania care purta numele de Turnul. Când i se oferise o slujbă prin extranet acceptase. Slujba căzuse la momentul oportun și nu prea își permitea să refuze. Și avea șanse de promovare. Nu era mult, dar era o slujbă și el trebuia să-și câștige existența cumva, până găsea ceva mai bun. Mama lui depindea de asta. Săraca mereu i-a zis să-și ia viața în serios. Filip își amintea zâmbetul ei binevoitor când zicea astea. Doar va trebui să te maturizezi la un moment dat. Da, mamă, zicea el și pleca la băut cu băieții. Asta până când mama s-a îmbolnăvit. Ea, care nu băuse mai nimic toată viața, făcuse cancer la ficat. Nu s-a panicat nimeni. A fost depistat la timp și cu tratament avea 100% șanse de vindecare. Asta dacă aveau ceva bani. Banii mamei se duseseră toți pe distracția lui Filip iar Filip nu avea niciun șfanț și nicio slujbă. Iar tatăl lui îi abandonase când Filip avea 7 ani. În prima zi nenorocită de școală. În fine, acum, Filip lucra pentru a șterge praful din Turn și puținii bani obținuți intrau într-un fond provizoriu din care cea mai mare parte mergea către spital pentru întreținerea mamei lui. În mai puțin de un an, avea să fie vindecată. Filip era mulțumit cu slujba lui. Nimic nu-i putea strica buna dispoziție. El era regele podelelor. Totul fusese banal și până astăzi nu se gândise la posibilitatea ca firma să fie un paravan pentru o afacere ilegală sau să fie sălașul unor experimente nepermise pe oameni.

Își alungă toate aceste gânduri când ajunse la parter. Urmele de sânge nu dădeau spre recepție, ci spre garajul subteran. Erau din ce în ce mai multe. Filip începu să alerge. Deschise ușa metalică cu un icnet și coborî scările câte două deodată. Auzi un bufnet în spatele său. Ușa veche și grea se închise singură. Pe scări vizibilitatea era redusă. Continuă să coboare, știa scările pe de rost. Deschise altă ușă veche, metalică și deteriorată. Auzi un scârțâit grav și o lumină plăpândă îi invadă ochii. 

Garajul era mare. Și nu era decât primul nivel. O duzină de automobile staționau în diverse locații, fiecare la locul său. Lampioanele cu energie redusă dădeau încăperii o alură stranie.

Filip înaintă și trecu de doi stâlpi de susținere lați cât doi oameni. Acolo rămase cu gura căscată la scena care se desfășura înaintea ochilor săi.

Trei persoane îmbrăcate într-un fel de armură-halat, o haină perfect albă cu asperități argintii, înconjuraseră o femeie care nu purta pe ea nimic altceva decât un halat de spital, alb și el.

Doi dintre ei săriseră și o apucaseră de mâini, în timp ce al treilea părea că o interoghează. La șoldul lui, Filip văzu un cilindru negru lung de vreo 10 centimetri. Femeia tuși o dată și pe haina celui de-al treilea bărbat apăru o pată mare, urâtă și roșie pe un alb impecabil în dreptul pieptului.

— La dracu’! Vezi ce mi-a făcut?

Filip privi derutat cum bărbatul își ridică palma și o lovi pe femeie peste obraz, trimițând stropi de sânge spre un al doilea bărbat.

— Târfă! De ce nu ai rămas tu în cuva ta? Uite ce trebuie să facem acuma? Crezi că ne place? Ei? Crezi că ne place să facem treaba asta murdară? O să te batem bine și apoi o să te ducem înapoi în cuva ta și n-o să-ți mai trebuiască plimbări de acum încolo. Ține minte! Nu avem nevoie de trupul tău. Mintea e ce ne interesează! Așa că…

Bărbatul o lovi în stomac și Filip simți forța pumnului. Sări dintre umbre și se îndreptă spre cei trei (patru dacă socotea și femeia). Bine, bine, nu era treaba lui. Mai avusese de-a face cu arme în copilărie și știa că cea mai bună soluție în față unei arme este să țipi și să ceri îndurare sau să te ascunzi. Partea cu ascunsul a funcționat de fiecare dată. Dar astăzi el era stăpânul… Stăpânul podelelor.

— Hei, voi, ce faceți aici?

— Fir-ar să fie! tresări cel care o imobiliza pe femeie și ridică mâinile în aer. Femeia, fără sprijin, căzu pe asfaltul tare.

Un altul se întoarse și scoase din teaca de la brâu un mic dispozitiv („Doar n-o să mă împuște pur și simplu?!”) și îl îndreptă spre Filip. Filip nu auzi nimic dar se prăbuși pe asfalt. Simțea o durere surdă în dreptul inimii în timp ce privirea i se întuneca. „Futu-i, chiar a făcut-o!” Auzi pași apropiindu-se de el și voci distorsionate. 

— Rahat! E omul de serviciu!

— Ce naiba caută aici? Repede, du-l la infirmerie!

— Nu! Ne-a văzut! Îl luăm cu noi!

— Dar la ce bun?

— Poate ne descotorosim de el pe drum. Nu mai pune întrebări idioate și ajută-mă să-l car. Tu, dacă nu vrei să mergi în patru labe, ai face bine să începi să mergi de bunăvoie, se adresă femeii. Suntem cu ochii pe tine.

Filip văzu picioarele desculțe ale femeii când trecu pe lângă el. Durerea din piept slăbise dar o toropeală adâncă îi rodea mintea.

— Succes, băieți! Contactați-mă doar în caz de urgență!

Spioni, îi trecu  prin minte lui Filip. Spioni corporatiști care răpeau oameni. Super. Ar fi izbucnit în râs dacă ar fi fost în stare. Se simți ridicat și în momentul în care pleoapele sale se închiseră complet, își pierdu cunoștința.

Capitolul următor

Capitolul anterior

Scrie un comentariu

Comentează

Webmentions

  • Alexandru 1

    […] Capitolul anterior […]

  • Primul cânt

    […] Capitolul următor […]