în Povestiri

21 min de citit

Dragă Aiana,

Tu ai venit de nicăieri și l-ai îndreptat spre niciunde.

L-ai văzut prima oară când prezenta ceva, nu ai înțeles ce anume, dar publicul părea captivat. Îi absorbea fiecare cuvânt, iar fiecare gest se pierdea în mulțime și era interpretat de o armată de ochi. Tonalitatea vocii stârnea priviri curioase sau priviri ușurate. Rezultatele unei munci de câteva luni sau câțiva ani (dar nu contează, nu-i așa?) erau expuse cu ajutorul luminii pe o draperie voalată. Noi metode eficiente de investigare a… Statistic vorbind, datele din ultimele luni arată o creștere… Ultima corelare realizată demonstrează clar…

Vorbe, vorbe pe care nu le pricepeai. Dar aveai să le înțelegi. Tu stăteai într-un colț și îl priveai. Simțeai aura persoanelor grupate și asta te-a atras. Ai venit tiptil și nimeni nu te-a deranjat. Ai rămas și nimeni nu te-a întrebat cine ești. Ai început să asculți și nu te-ai putut dezlipi de energia din acea sală.

Nicicând nu ai mai simțit așa ceva în orașul tău, în castelul tău. Ai ieșit pe timp de zi și nu ai regretat, decât, poate, doar pentru puțin timp, când femeia cu bluză albă a trecut pe lângă tine și rochia ta a foșnit. Femeia s-a întors și ai crezut că te va prinde. Că îți va spune că nu aparții acelui loc. Ți-a stat inima în gât, dacă se poate vorbi de așa ceva în cazul tau. Erai o elevă neascultătoare din nou. Ascultai pe la uși. Și auzeai problemele statului. O auzeai pe mama ta ascunzându-și boala. Auzeai lucruri pe care o fată de vârsta ta nu ar fi trebuit să le știe. Le-ai aflat și ți-ai promis că niciodată nu o să mai asculți pe la uși. Și totuși așa te-ai simțit din nou. O fetiță neascultătoare.

Femeia s-a uitat la tine dar nu te-a văzut. S-a întors cu mapa sub braț și și-a găsit un loc în sală. Iar tu ai asculat în liniște mai departe.

*

Ți-ai amintit vag de prima seară, atunci când l-ai văzut pentru întâia dată. Retras, timid. Erai atrasă de energia locului și a întrunirilor. De entuziasmul emanat.

Pe el nu l-ai observat decât cu coada ochiului. O clipă ți s-a părut că și el te privește. În prima zi s-a ținut o masă mare, neoficială. L-ai auzit în treacăt când vorbea ceva banal, neinteresant. Erai atrasă de altcineva.

Erai atrasă de cunoscuți. De organizatorii evenimentului, de entuziasmul lor, de euforia unui început bun. Au râs și ai râs și tu cu ei. Apoi, el… hai să-l numim D, vrei? Știu eu ce știu. Domnul D s-a scuzat și a plecat de la masă în camera lui. Nu l-ai urmărit. Nu știai ce știi acum. În schimb, ai așteptat până ce au terminat toți și te-ai luat pe urmele femeii cu părul scurt. Ai urmărit-o până acasă și ai așteptat să adoarmă. A visat frumos. I-ai luat visele și i-ai extras fericirea. Dimineața s-a trezit dintr-un coșmar. Dar tu plecaseși demult.

A început sesiunea de prezentări și tu erai acolo, privindu-i, ascultând, simțind. Oamenii nu te băgau în seamă pentru că erau mulți și tu absorbeai de la fiecare câte un strop de esență. Suficient pentru tine, dar prea puțin ca ei să te simtă.

Și apoi a vorbit el. Și ai fost atrasă. După ce a terminat de vorbit, a răspuns la întrebări, a convins publicul și a plecat surâzând. Pe tine te-a curpins disperarea. În surpriza momentului și cu mulțimea învolburată, l-ai pierdut. Cum e posibil, te-ai întrebat, să pierzi pe cineva? Tu? Dar pentru prima oară în mulți ani ai fost surprinsă și nu ai avut timp să reacționezi. Te înțeleg. Așa am fost și eu când te-am întâlnit prima dată. Am trecut unul pe lânga altul fără să ne recunoaștem. A fost mai bine așa, până la urma. Dar nu-ți mai amintești. La naiba, nici chiar eu nu mi-aș fi amintit dacă bunul nostru prieten D nu te-ar fi menționat în una dintre conversațiile noastre.

Unde rămăsesem? Aha. L-ai pierdut pe cel care te fermecase cu acel ceva atunci când vorbise. Te-ai întristat. Nici măcar chipul nu i l-ai reținut. Tu ești atrasă de altceva. De fericirea oamenilor, de esența lor sufletească. Asta e natura ta și degeaba încerci să te schimbi. Iar când te întristezi, totul în jurul tău moare sufletește. Florile se închid și se vestejesc, pisicile sâsâie spre tine iar oamenii își apleacă privirile și fără să-și dea seama, se gândesc la cel mai tragic moment al vieții lor. Felicitări! Ai reușit să furi tot spiritul conferinței, toată curiozitatea și atenția unora dintre cei mai de seamă oameni din țară.

Ai fugit în castelul tău și până a doua zi nu știu ce s-a întamplat cu tine. Nici tu nu știai. Probabil că te-ai întrebat dacă așa vine momentul sfârșitului. Ai plâns, ai țipat. Eu cel putin așa aș fi făcut. Nu știu ce altceva ai fi putut face. Cert e că nu trebuia să-ți faci griji. Tu nu ai sfârșit, pentru că nu ai început. Nu încerca să mă contrazici. Această formă de trup, pe care o etalezi în unele zile, nu este a ta. L-ai furat de la o săracă fată pe care ai pus ghearele și ochii. Ultimul trup pe care ai reușit să-l posezi înainate să-ți dai seama că ai făcut o greșeală. Fata era o domniță. Și nu orice fel de domniță. Dar destul despre tine. Să ne întoarcem la domnul D.

Înspre orele dimineții, după cântecul cocoșului, ai început să-l cauți. Bănuiai că s-a cazat la hotelul universității ca mai toți invitații ce aveau de gând să stea mai multe zile. Intuiția ta a fost bună. L-ai găsit dormind. Cu fața ascunsă în așternuturi. Te-ai apropiat încet și l-ai privit. Curioasă. Acum nu simțeai nicio diferență între el și ceilalți. Ți-ai aplecat urechea și i-ai auzit răsuflarea ușoară și pulsul ritmic. Doar pletele negre ciufulite le-ai mai văzut înainte să sune o alarmă.

Te-ai panicat. Ai dat din mâini. Ai facut un pas înapoi. Te-ai împiedicat de nu știu ce și ai căzut jos pe spate. Te-ai sprijinit în mâini și ai rămas așa nemișcată. El a privit năuc în jur și a oprit alarma. Ai putut să-i vezi chipul. Un chip comun, simplu, cu nimic care ieșea în evidență. În afară de ochi. Ochi cenușii, adânci care păreau a-ți spune că știu ceva ce tu nu știai. Poate știau. Nu ai avut timp să-l întrebi niciodată.

S-a ridicat din pat doar în niște pantaloni de pijama largi și tu i-ai admirat corpul. Din nou, nimic ieșit din comun. Doar un mic semn pe partea dreapta a abdomenului. Ca un pește sau ca un șarpe. Ce era în neregulă cu tine? Pe tine nu te interesau corpurile, formă fără esență. În niciun caz nu avea de ce să te intereseze un corp ca oricare altul, de o înălțime puțin peste medie, slab, cu un semn pe abdomen. Pun pariu că asta te-ai întrebat în acel moment când erai așezată pe covor iar el și-a trecut privirea peste tine. Dar nu te-a văzut. Nu complet. A scanat o data camera și apoi privirea i s-a întors spre locul unde erai. Ceva a simțit. Dar tu ai reușit să pleci. Ai scăpat la limită din nou. Ce se întampla? Aveai niște zile mai rele sau mai interesante decat de obicei? Cred că ți-ai pus și întrebarea asta.

Mai târziu, ai încercat să te strecori din nou prin mulțime să auzi discursuri și prezentări. Dar transformarea începuse. Te-a oprit o doamnă la intrare și ți-a cerut ecusonul. Ai rămas perplexă și ai murmurat ceva neinteligibl. Ea s-a uitat la tine ciudat și ți-a explicat că nu ai dreptul să intri acolo. Te-ai retras fără cuvinte. Te-ai așezat la umbra unui salcâm și ți-ai privit palmele. Piele fină, albă, degete materiale. Ai realizat cu groază că purtai o rochie albă lungă zdrențuită. Ai fugit cu lacrimi în colțul ochilor. Nu înțelegeai ce se întâmplă.

Nici castelul nu l-ai mai găsit din prima. Dar l-ai găsit spre seară, când transformarea era aproape completă. Bine ai venit pe tărâmul muritorilor!

Castelul era și el trasformat. Un muzeu cu grilaje de fier și ziduri de ruine. Paznici de noapte și vânzători de bilete. De data asta erai pregătită și te-ai strecurat cu grijă. Ai ajuns în odăile tale și ai deschis dulapul cu haine. Ai suspinat lung. Dulapul era vechi și plin cu pânze de păianjen. Scrinul la fel. Baldachinul părea artizanal, deloc practic. Ai început să simți suferința și era amară. Era ca un burghiu care îți intra în inimă și se răsucea nebunește. Dar ce vedeai tu nu putea fi real. De când îți amintești, lucrurile au stat altfel pentru tine. Niciodată… Ahh, acum era un moment ca să interacționezi cu oamenii. Să fii tu în centrul atenției și ei să se adune în mulțimi să te privească, să dorească un pic din energia pe care o degajai. S-ar fi schimbat rolurile și pe tine nu te-ar fi deranjat deloc. În aceeași rochie albă de fantomă ai plecat să cutreieri orașul.

Niciodată nu l-ai mai văzut astfel. Plin de lumini orbitoare și sunete asurzitoare. Mașini care claxonau, oameni care te fluierau. Totul atât de cunoscut și atât de diferit. Puteai să experimentezi toate lucrurile pe care le știai din memoria altora cu propria ta piele. Și era senzațional. Ai trecut pe lângă o vitrină și ai văzut o rochie neagră care parcă te chema. Dacă nu te-aș cunoaște mai bine, aș zice că a fost doar o intuiție dar acum încep să cred și eu că însăși rochia striga la tine: „Ia-mă. Salvează-mă de la o existență de vitrină.”

Ai intrat în magazin și te-au dat afară. Trebuia să fii atentă. Acum lumea te observa, te urmărea cu privirea. Așa că ai așteptat momentul. Treizeci de minute mai târziu fugeai cu rochia neagră sub braț și nu te uitai înapoi. Te-ai întors la castel pentru că asta era singura casă pe care o cunoșteai. Te-ai schimbat în catacombe și când ai ieșit erai din nou în sala de bal. Doar pentru o clipă. Neîncrezătoare ți-ai plimbat degetele pe pereții emailați. Apoi ai atins ruinele din cărămidă roșie. Ai revenit în lumea noastră. Dar pentru cât timp aveai să fii aici? Timpul se scurgea și nu știai cât aveai la dispoziție. Și nici nu ai început să faci ce ți-ai propus să faci. Apropo, sunt curios, ce ți-ai propus să faci prima dată?

Știu doar că ai umblat prin oraș în hainele cele bune, fără niciun plan, apoi soarta a vrut să-l întâlnești din nou pe el. L-ai văzut cum se urcă într-un taxi și pleacă. Nu știu ce te-a determinat să-l urmărești dar ai luat următorul taxi pe care l-ai văzut. Așa m-ai întâlnit pe mine. Eram acolo, în față, la volan. Nici nu mi-ai dat atenție. Ca în filmele vechi, mi-ai spus să urmăresc mașină din față. Ceva mi s-a părut curios la tine și te-am întrebat:

— Ai bani, drăguțo?

— Da, ai zis, hai repede.

Am pornit în urmărire. Nu știu de unde, poate doar din simplul fapt al voinței, dar ai avut bani când am ajuns la destinație. Acolo se ținea cina festivă a conferinței pe care o frecventai an de an de la prima ediție. Dar nu ai fost niciodată la cina festivă, la petrecerea de rămas bun. Nu ți-a păsat. Nu ai mai întrebat nimic. Mi-ai plătit și ai coborât din mașină. Te-am văzut cum ai intrat împreună cu un grup. Pe vremea aceea, nu mi s-a părut nimic ciudat. O femeie care ajunge cu stil la o petrecere. Urmărind o altă mașină și având tot dreptul să se afle acolo. Mult mai târziu am înțeles și am aflat povestea ta.

Am rămas în zonă, prea tulburat pentru a mai lua clienți. Nu ți-ai dat seama, dar aveai multă putere asupra oamenilor chiar și așa, în trup de muritorare. După o masă mare și câteva dansuri ați plecat într-o locație mai selectă. Te-am dus din nou în mașina mea, pe tine și alți petrecăreți.

Euforia. Vedeam Euforia, literele multicolore, simțeam euforia. V-am lăsat acolo și am plecat. Nu mai rezistam în seara aceea. Ce simțeai tu, simțeam și eu înzecit și nu eram pregătit. Acolo era și D. Ați trecut pe terasă și ați intrat în incintă. Apoi am plecat. Muzica era tare, boxele bubuiau iar tu te înfiorai de fiecare dată când o rază de lumină colorată te atingea.

Ai așteptat să te remarce el primul. Și te-a remarcat. Nu că ar fi greu. Cu trupul tău suplu transformat și mișcările grațioase înăscute. Părul auriu lăsat liber peste umeri iar rochia simplă, neagră, specială precum noaptea aceea. Iar ochii tăi precum ai lui, aveau ceva. Eu știu ce au. Tot sufletul pe care l-ai extras de la muritori în ultimii o sută de ani ți se oglindește în ochi. O întreagă gamă de simțăminte, asta ții în frâu în spatele acelor ochi albaștrii. El te remarcase deja de la dansurile anterioare. Dar de-abia atunci a intrat în vorbă cu tine, atunci când interesul tău față de el începea să scadă. Soarta mai avea un cuvânt de spus. Și unul greu, pe deasupra.

A venit la tine. Tu nu mai simțeai energia, pasiunea pe care ai simțit-o în el cu o zi înainte. Poate din cauza transformării. Poate că nu. El s-a aplecat spre urechea ta și a zis:

— Scuză-mă, cum ai zis că te numești?

— N-am zis.

După un timp:

— Și n-ai de gând să-mi zici numele tău. Al meu e D…

— Ssst, i-ai pus un deget la buze. Fără nume.

Și ați dansat.

Melodiile se succedau rapid. Melodii pe care le-ai mai auzit. Melodii pe care știai să dansezi. Melodii pe care el nu știa să danseze. Și melodii la care amândoi încurcați pașii și zâmbeați, stânjeniți.

— Vrei să ieșim puțin afară? te-a întrebat el.

Ai dat din cap. Iar o dată ce te-ai văzut afară, ți-a venit o idee.

— Hai, vino cu mine!

— Unde mergem? Eu trebuie…

Tu erai deja prea departe ca să mai auzi ce trebuia dl. D. să facă. Tot ce a fost important a fost că te-a urmat. Și ați început să mergeți braț la braț în timp ce tu evitai întrebările despre tine și aflai mai multe despre el. Urma să plece dimineața spre celălalt capăt al țării. Nu erai surprinsă. Era clar că el nu era localnic.

Te-ai oprit. Și el lângă tine.

— Vezi? ai întrebat.

— Castelul? Da, l-am vizitat ieri.

— Nu asta vreau să zic. Îl vezi la fel ca mine? Orașul cu ziduri de castel?

— Îl văd…

Așa cum ai sperat, a rămas mut. Și ai țipat de încântare pentru că el vedea castelul așa cum îl vedeai tu. Casa ta. Castelul gol din mijlocul orașului. Orașul cu ziduri de castel. Înlăuntru erai acasă, într-un castel bântuit de amintiri prea dureroase ca să ți le mai amintești. Le-ai ascuns și pe astea într-o cutiuță de metal pe care ai îngrămădit-o în străfundurile minții tale. Și astfel, eu te cunosc acum mai bine, decât te cunoști tu. Dar amintirile tale sunt problema ta. Eu o să te ajut să le regăsești când o să ceri. Și crede-mă, vei cere asta până la sfârșitul acestei nopții.

În acel moment al nopții speciale nu te-ai gândit nici măcar ce magie face posibilă intrarea lumii vii în lumea moartă sau invers. Să știi că ai avut și tu partea ta de vină pentru ce s-a întâmplat. Dar nu asta îți doreai, până la urmă?

Ați intrat în castel amândoi, unul lângă altul. Nu ați găsit paznici sau porți închise. Erai la tine acasă și erai cu el. În tot acest timp în care ai fost singură, niciodată nu ți-ai imaginat că ai putea aduce pe cineva cu tine. Ai încercat, nu zic nu…

Acum castelul începea să prindă viață. Tronul tatălui tău era acolo, în centrul sălii mai impunător ca oricând, înconjurat din două părți de raze de lumină intrate prin vitraliile de deasupra.

— E atât de ireal, a zis D.

Tu nu ai zis nimic. Ai făcut piruete prin toată sală, privindu-l cu ochi înfometați. Rochia ți se învolbura cu fiecare pas pe care îl făceai când te învârteai. Te-ai oprit în fața lui și l-ai privit în ochi.

— Cine ești tu? te-a întrebat. Și ce e locul ăsta?

I-ai spus. Atât cât îți mai aminteai. I-ai spus de serile petrecute în castel, când te rătăceai de una singură și așteptai zorile să găsești drumul înapoi. I-ai spus de orașul cu ziduri de castel. El nu a înțeles și tu nu ai insistat.

Ați vorbit și ați mers. Puțin câte puțin, pașii vă purtau spre intrarea unui turn. Scările ți-au apărut înainte când ai luat-o la fugă și ai strigat:

— Hai să fugim pe scări, spre cerul nopții cel senin. Cine ajunge ultiumul e un papă-lapte.

El a ajuns ultimul, așa cum te așteptai, dar nu i-ai amintit că e de-acum un papă-lapte. Te-a găsit sus în turn, cu capul dat pe spate, sorbind cu nesaț mireasma cerului. D. gâfâia.

Cu adevărat, cerul era senin și negru. Câteva stele scânteiau. Una mai tare decât celealte. Oriunde te uitai părea să fie cea din centru. El s-a apropiat de tine și și-a trecut mâinile în jurul taliei tale. Tu ți-ai lăsat capul pe spate, pe pieptul lui.

— Steaua aia e atât de strălucitoare, a șopti el.

— Când eram mică, îi ziceam Roza nopții. Nu apărea decât în anumite nopți. Nopți magice. Și se întâmpla foarte rar să strălucească așa tare.

D. și-a trecut mâna prin părul tău, pe lângă gât și te-a întors cu fața spre el:

— Tu ești Roza nopții, astăzi.

— Așa este, ai confirmat.

Atunci vraja s-a rupt un pic.

— Simt că ar fi momentul să te sărut dar ceva nu e în regulă. Nu te cunosc deloc și totul e atât de ireal.

Tu l-ai privit drept în ochi și te-ai ridicat să-i atingi buzele într-un sărut. El ți-a răspuns din curiozitate dar apoi a început să se îndepărteze. A clătinat încet din cap și s-a uitat trist la tine:

— Trebuie să plec.

S-a întors cu spatele să coboare scările.

— Nu pleca! Vocea ta nu mai era catifelată și semăna cu urletul unui dragon. Nu ai sesizat. D. s-a oprit pe loc. Tu ai venit lângă el.

— Vino cu mine, ai șoptit.

Și el a venit. Într-o criză de timp, i-ai arătat toate camerele castelului: catacombele, închisoarea, turnurile, camerele de oaspeți, sălile de petreceri, dormitorul.

Te-ai așezat pe pat cu fața spre el.

— Stai cu mine în noaptea asta, i-ai zis iar el s-a culcat pe patul proaspăt aranjat și te-a luat în brațe. Ați stat așa un timp, până când tu ai adormit.

Te-ai trezit ca dintr-un coșmar, cu transpirația curgându-ți pe spate. Ți-ai atins spatele cu mâna și nu ai găsit niciun strop de transpirație. Era doar o senzație sau deveneai la fel ca înainte?

Te-ai uitat în dreapta ta. D visa urât și era străbătut de convulsii la fiecare câteva secunde. Ai încercat să-l trezești. Fără succes. Ai început să simți ceva ce s-ar numi la noi teamă. Teamă pentru viața lui. Nu trebuia să-l fi adus aici.

Te-ai dat jos din pat și ai văzut cu stupoare că patul era din scânduri simple. D era secat de energie, strop cu strop. Îl vedeai cum se chinuie între o realitate și alta. Știai ce trebuia să faci ca să-l salvezi dar nu erai în stare. Fusese o noapte așa de scurtă și acum venise momentul să pleci. Nu era corect. Spre dimineață, el a rămas singur în patul pe care l-ați împărțit. Era aproape mort. Aproape.

Tu erai lângă el iar el nu te vedea.

Tu îi șopteai să se trezească mai repede, înainte să fie prea târziu iar el nu te auzea.

Când ai văzut că se ridică slăbit, te-ai depărtat lăsând lacrimi străvezii în urma ta.

Era sfârșitul nopții. Sfârșitul poveștii. Roza nopții plecase. Și tu trebuia să faci la fel. Te-ai ferecat în castelul tău imaginar și ai mai adăugat o amintire în cutiuța ta de metal. Dar amintirea asta nu voia să stea acolo așa că după un timp ai început să-ți pui întrebări.

D a plecat din orașul cu ziduri de castel. Vrei să știi ce s-a întâmplat cu el în continuare?

Nimic. Și-a amânat plecarea și te-a căutat câteva săptămâni. Un an mai târziu s-a întors și tu l-ai privit de după voalul lumii acesteia. I-ai șoptit în ureche și nu te-a auzit pentru că vraja a fost ruptă. Poarta spre această lume s-a închis. Condițiile pentru existența ei nu apar decât o dată la mulți ani, mult prea mulți. Noaptea aceea a fost unică, o parte din povestea ta.

O să-l vezi îmbătrânind, veștejindu-se, îndrăgostindu-se, uitându-te. Și asta e cel mai rău. Nu voiai decât un prieten. Cineva cu care să vorbești, cineva căuia să i te destăinui și el, la rândul său, să facă același lucru.

O să-ți mai spun ceva. Tu l-ai văzut pentru că în acel moment el avea nevoie de tine. Și i-ai dat încrederea în viață pe care o căuta.

Ce ți-a oferit el ție? O noapte pe acest pământ, pe care l-ai văzut de ani de zile într-o suferință neschimbată. De asta căutai întotdeauna fericirea. Nu conta că era de scurtă durată. Îți alina durerea.

Ce ți-a oferit el ție? Un schimb de vorbe. Un schimb de amintiri. O ocazie, nu doar să privești dincoace ci să vezi și să simți. Să guști.

Ce ți-a oferit el ție? Nimic. În marele cadru al vieții, nu ți-a oferit nimic. Și nici nu ești sigură că după ce el va trece mai departe, va veni la tine. De ce ar veni? Te-a uitat deja. Ai fost un vis. Un vis frumos dar scurt. Și unele vise nu vrem să ni le amintim. Nu vrem să ne scufundăm în ele să și uităm să trăim.

Așadar, draga mea, fii recunoscătoare că te-am găsit eu, în cele din urmă. Foarte curând, vei uita și tu!

Această povestire a apărut pentru prima dată în revista Nautilus: Roza nopții. Euforia.

Imagine copertă adaptată și preluată de pe Pixabay.

Scrie un comentariu

Comentează