în Colaps Oniric [roman], Povestiri

9 min de citit

Înapoi la cuprins

Alexandru visa și timpul zbura. Imaginile se distorsionau precum hologramele la atingere. Luminile se stingeau și întunericul începea să domine. Alexandru dormea. Vedea păduri. Și umbre. Își amintea datoria. Și imaginația îi înflorea amintirile ca bobocii florilor de primăvară. Văzu un tărâm apocaliptic. Ruinele îl înconjurau. Respira greu prin somn. Nu-i convenea. Astea nu erau amintiri reale. Se liniști.

Operațiunea se desfășura normal. Dar nimeni nu i-a atenționat că vor avea complicații. Unul de pământ, au spus ei. Dar acolo era o vale a morții. Sub pământ zăcea un depozit de materiale radioactive iar monstrul se trezi cu capsa pusă și respirația lui de dimineață duhnea a radioactivitate. Jumătate din oamenii lui au murit, dacă nu acolo, atunci în drum spre spital. Monstrul fusese înfrânt și în timp ce Alexandru stătea cu mâinile la tâmple în elicopterul ce îi purta pe supraviețuitori și pe răniți deopotrivă spre locuri pașnice, se întrebă cum începuse totul.

Visul din vis apăru cu gingășia unei petale de trandafir. Fără să fie sesizat.

*

Alex stătea în pat și privea pe fereastră. Ceasul de pe masa din apropiere, împestrițată cu modele bătrânești, arăta ora opt. Era prea devreme pentru o zi de sâmbătă. Alex nu auzea niciun sunet și știa că nimeni nu mai era în pat la ora aceea.

O zi la țară începea întotdeauna de dimineață. Și cine stabilea când această dimineață începea? Cocoșul, bineînțeles. Cel alb, pintenat care cerea să fie lăsat afară la lumină.

Nu era nimeni în casă. Chiar și o zi de sâmbătă era o zi de muncă, în special în toiul verii. Câmpul tânjea după lucrătorii care să-i dea o nouă față. Și o dată cu această nouă față, primea și o nouă viață, mai rodnică decât cea veche.

Alex era în vacanță și gândul la muncă îi trecu prin minte fără să-l bage în seamă. El se bucura de priveliștea dimineții. Pe geamul încadrat de o ramă de lemn, peste care erau așezate cu grijă câteva straturi de vopsea albă, Alex vedea pădurea de brazi, veșnic verzi și drepți. Chiar și când cădeau, cădeau cu demnitate. Își aminti de vijelia de vara trecută, când trei brazi căzuseră unul după altul în fața vântului nemilos. Unul dintre brazi era cel falnic, cel mai bătrân din partea locului. Vântul fusese nepărtinitor.

În fața pădurii curgea un pârâu lin. Alex nu se lăsa păcălit de acel firicel de apă ce curgea plăpând. Furtunile cele mari îl umflau în matcă până la dimensiunile unui adevărat râu și o dată cu plecarea furtunii, pârâul mușca din malul pietros cu răutate.

Ziua era senină. Soarele era undeva deasupra norilor migratori și își trimitea lumina prin spărturile din acest acoperiș de vapori și gheață.

Alex nu mai putea să doarmă, nu când avea în fața ochilor asemenea spectacol. Era în casa bunicilor de trei zile, trei zile în care își aruncase într-un colț al minții planurile lui de a cutreiera pădurea și în schimb se ocupase cu alte lucruri triviale. Astăzi era momentul să spună NU timpului irosit și să afirme DA planurilor sale. Sări din pat și o zbughi pe ușă după ce își luă hainele pe el. Un tricou verde cu logoul firmei producătoare pe piept, o pereche de pantaloni de drumeție și adidașii pe care îi folosea la fotbal.

Se adânci în inima pădurii, oprindu-se să culeagă frunze uscate, ace de pin și conuri de brad, să privească insecte care îl speriau când își luau zborul. Nu sesiza trecerea timpului într-o cadență de neoprit, minut după minut, secundă după secundă. Simțea aerul curat, nu cel plin de funingine și încărcat de plumb din oraș. Se opri și ascultă liniștea. În afară de foșnetul ocazional al copacilor nu se mai auzea nimic. Era liniște, prea multă liniște. Și el nu știa unde se afla.

„Fir-ar, m-am rătăcit!” gândi. „Acum ce te faci, băiete?” Era vocea mamei în capul său dar nu-l liniștea deloc. „Dacă merg înapoi trebuie să ajung undeva… Sper!”

Merse așa câteva minute bune, timp în care spaima începu să-și croiască drum către suprafață.

Când văzu lumina ce răzbătea printre copaci, începu să alerge. Credea că ieșise din păienjenișul acelor de pin, când colo bucuria i se transformă într-o dezamăgire cruntă. Nimerise într-un luminiș în centrul căruia se odihnea trunchiul unui copac bătrân tăiat de multă vreme. Era plin de semne ca niște riduri și un început de creangă ciuntă stătea ca un nas pe fața lăbărțată de lemn a trunchiului.

Nu apucă bine să se apropie când două pete roșiatice apărură pe lemnul uscat. Alex rămase ca o stană de piatră. Trunchiul părea că se crapă deformându-se în așa fel încât o gură hidoasă apăru sub petele roșii și nasul ciuntit. Când privirea îi reveni la cele două pete, Alex văzu doi ochi care îl măsurau atât de pătrunzător că păreau să-i citească gândurile.

Creatura-trunchi-de-copac începu să vorbească. Avea o voce noduroasă și o tonalitate gravă.

— Cum ai ajuns aici?

— Nu știu, răspunse Alex când își găsi vocea.

Alex își imagină două sprâncene care se încruntă la auzul răspunsului său.

— Hmm… Un om nu e un lucru pe care-l vezi în fiecare zi. Eu sunt Evandros, stăpânul pădurilor verzi.

— Ești ca un rege?

Evandros pufni. Gura lui fără buze se strâmbă într-un rictus.

— Sunt rege și împărat! Nu folosesc titlurile fără însemnătate ale oamenilor, omule-pitic!

— Numele meu e Alex și am unsprezece ani.

— Și ar trebui să-mi pese?

Evandros râse. Sau cel puțin asta credea Alex că face când gura i se deschise larg și ochii – două pete roșii – se îngustară. Alex râse și el. Nu știa de ce. La un semn, Evandros deveni serios. Alex la fel.

— Ce-ar trebui să fac cu tine? Ia zi, ești periculos?

— N-nu!

— Normal că asta zici. Ce, ești prost să zici adevărul? Toți oamenii mint!

Evandros începu să vorbească singur.

— Cum ai ajuns aici, nu știi… zici că nu ești periculos, dar eu știu mai bine… din nou se pune întrebarea cum ai ajuns aici, parcă eram exilat… nu înțeleg… Poate că… a venit timpul… da… da…

— Hei, sunt încă aici, zise Alex.

— A, da, omului începe să-i vină curajul. Bine, spune ce vrei de la mine!

— Ce ești tu?

— Nu ți-am spus o dată? Eu sunt Evandros, stăpânul pădurii.

— Da, dar ce ești tu?

Trunchiul se copac nu răspunse. Flăcările ochilor i se întețiră și Evandros rămase neclintit. Alex înghiți în sec.

— Cum ajung înapoi? Care-i drumul spre sat?

— Sat? E un sat în pădurea mea? Hai să vedem pentru cât timp!

Chipul cioplit începu să își schimbe forma și Alex simți supărarea din vocea lui Evandros. Cei doi ochi roșii începeau să pălească și gura redevenea simplu lemn.

— Stai! Nu mă poți lăsa aici! Nu e nici un sat în pădurea ta… am greșit… am vrut să te întreb care-i drumul spre ieșirea din pădure?

— Nu poți pleca! spuse Evandros.

Alex simți lacrimi în colțul ochilor deși mama îi spusese de atâtea ori să aibă curaj și să nu mai plângă ca o fetiță mică. Câteodată se revolta și se întreba de ce aveau fetele voie să plângă și el nu, dar asta nu ținea mult timp. Într-un final, Evandros continuă:

— Nu poți pleca fără ajutorul meu.

Și Alex se liniști:

— Te rog să mă ajuți! Ce trebuie să fac?

— Povestește-mi despre viața ta!

— Nu înțeleg.

— Greu de cap mai ești! Povestește-mi despre lume și locuri? Ce mai fac oamenii? Cum trăiesc? Înzestrații încă ne mai caută secretele?

— Înzestrații? Ce vrei să spui?

Dacă ar fi avut puterea, Evandros ar fi clătinat din cap. Sau cel puțin, imaginația lui Alex îi juca feste. Trunchiul rămase gânditor încă o dată.

— Ignorant, zise într-un final. Tu ce ești? Cine ești?

— Eu? Eu sunt copil. Elev, merg la școală…

— De ce?

Bună întrebare. Alex nu știa ce să spună. Pentru că așa trebuie, era singurul răspuns care îi venea în minte. Dar undeva, într-un sertar ascuns la minții sale, se găsea motivul pentru care mergea la școală. Părinții îl învățaseră ce să spună.

— Să primesc o educație bună și să scap din orașul meu. Să plec în locuri mai frumoase.

Ultima parte era dorința lui proprie.

— Ca aici?

— Nu, nu ca aici, alte locuri… ăăă, nu că aici n-ar fi frumos, dar…

Chipul lui Evandros căpătase aspectul unui om care gândește și care nu trebuia să fie deranjat. Când vorbi, Alex auzi tristețe în vocea sa:

— Vrei să scapi… Ca și mine. Cum e orașul tău?

— E mic, negru și urât. Toată lumea vrea să plece. E atât de poluat, adică murdar, ca să înțelegi, că florile nici nu mai cresc în oraș.

— Parcă voiai să pleci, șopti Evandros.

— Da…

— Privește în spatele tău!

Alex privi și văzu drumul spre casă încadrat între două trunchiuri de copaci. Arăta ca un tunel de sticlă umplut cu ceață.

Capitolul următor

Capitolul anterior

Scrie un comentariu

Comentează

Webmentions

  • Alexandru 1 octombrie 11, 2019

    […] Capitolul următor […]