în Eseuri

7 min de citit



Există două feluri de povești. Primul tip de poveste este povestea în care știm cine este antagonistul și înțelegem că el este forța negativă care încearcă să oprească progresul și buna stare din lume. În al doilea tip de poveste, lucrurile merg din bine în mai bine și apoi se duc de râpă pentru că protagoniștii sunt oameni și fac greșeli iar aceste greșeli se transformă din minuscule în dezastroase, în timp ce intențiile inițiale sunt întotdeauna bune.

Și din păcate, există doar un singur fel de poveste reală. Vezi cel de-al doilea tip.

Vreau să cred că toate regimurile politice au întreprins acțiuni care păreau la prima vedere bine intenționate, chiar dacă nu toată lumea le-a văzut așa. De fapt, hai să ne întoarcem dacă nu la cea mai veche, la cea mai cunoscută poveste de astăzi.

Biblia începe cu facerea cerurilor și pământurilor, căderea îngerilor, căderea oamenilor, etc. Amâdouă rasele, cea umană și cea angelică, au vrut inițial să aibă acces la o cunoaștere mai presus decât cea existentă. Și-au pus întrebări despre natura realității și au fost dispuse să încalce regulile în numele progresului. Cine poate să condamne acest lucru? Este până la urmă exact ce facem și în zilele noastre. Încercăm să creăm o viață mai bună pentru noi, pentru familia noastră, pentru țara noastră, pentru planetă (fiecare cu ce-l doare). Intențiile astea oare duc de cele mai multe ori la așteptările noastre inițiale?

Adam și Eva au căzut din cele mai înalte grații într-un abis plin de greutăți și probabil s-au întrebat unde au greșit?

Imperiul Roman, după toate beneficiile pe care le-a adus tuturor țărilor cucerite, s-a surpat din interior și probabil liderii imperiului s-au întrebat pe rând unde au greșit.

Al doilea război mondial s-a terminat prin inventarea bombei nucleare și cu siguranță, cineva s-a întrebat unde a greșit?


Natura umană este capricioasă, asemănătoare unui copil care vrea o bomboană și o vrea acum. Că dacă nu, face crize.

Cert este că nu putem să stăm și să ne acceptăm soarta fără să sperăm la ceva mai bun. Și toate, absolut toate intențiile au fost bune. Că nu am reușit să prevedem unde ne vor duce, asta este altă problemă. Filozofii și-au pus problema naturii umane. Este natura umană făcută în așa fel încât să strice și să corupă toate bunele intenții? 

Scriitorii au luat conceptul și au scris povești captivante despre acest lucru. Pentru că până la urmă, să fim sinceri, ce este mai captivant, ce ne trezește interesul? Un erou care nu face nicio greșeală și își biruiește dușmanii cu ușurință sau un erou care se luptă cu demonii interiori și din greșeală în greșeală ajunge antagonistul poveștii? Însuși Homer în Iliada și Odiseea pune bazele unui studiu asupra zeilor, muritorilor și eroilor, o operă în care deși avem eroi bine intenționați (zei și muritori), aceștia pornesc războaie din cele mai stupide motive. La urma urmei, natura umană este capricioasă, asemănătoare unui copil care vrea o bomboană și o vrea acum. Că dacă nu, face crize.

Și atunci sunt oare copiii modelul de urmat? O societate cu viziunea unui copil ar funcționa? Copii au inocența lor fermecătoare și visurile care nu pot fi spulberate, așa e? Sau e doar un mit? 

Eu cred în spiritul copilăriei dar nu l-aș lăsă la conducerea unei țări. Fără posibilitatea de a răbda pentru a aștepta recompensa de lungă durată, războaiele ar izbucni din orice bubă în fiecare zi. Chiar și triburile care trăiesc izolate își păstrează inocența față de ororile lumii moderne dar dacă trebuie să ucidă, ele ucid și nici nu-și dau seama că au făcut ceva rău. Pentru că moralitatea e subiectivă. 

Și totuși…

Dacă nu ai citit Împăratul muștelor, trebuie să o faci. William Golding răspunde la întrebările pe care le-am adresat mai sus într-un stil mult mai frumos decât al meu. Pe de altă parte, dacă nu vrei să-ți încarci creierul cu filozofii despre natura umană, tratează cartea ca un roman pentru „adulții tineri”, cu eroi sub 15 ani care încearcă să-și creeze o societate pe o insulă pustie, după ce au naufragiat acolo în urma unui război (al doilea sau al treilea război mondial, să zicem).

E un fel de Jocurile Foamei, doar că sub prima lectură se ascunde un realism cinic la care nu m-aș fi așteptat. Dacă Jocurile Foamei te inspiră și poate te fac să vrei să faci cunoștință cu niște personaje, chiar dacă nu ai vrea să trăiești în lumea plină de reguli barbare al Panem-ului, Împăratul muștelor este mult, mult prea real, fără niciun personaj de care ai putea să te atașezi emoțional. În ciuda aparentei antipatii față de personaje, toate acestea îți vor aduce aminte de cineva din copilărie sau din viața de zi cu zi la orice vârstă. Nu toată lumea se maturizează.

Cum stă treaba cu factorul de divertisment? Pentru o carte scrisă cu atât de mult timp în urmă (1954), cu niște mesaje metaforice surprinse într-un simbolism repetat, are destul de mult farmec în calitate de poveste de acțiune. Ce se cere de la o carte modernă? Violență, acțiune, romantism? Ei bine, romantimul este inexistent pentru că toți protagoniștii sunt băieți sub 15 ani. Violența surprinde prin morțile directe, bruște și detaliate cu un ochi critic. Violența nu este constantă dar când apare te lovește direct în zona ta mai sensibilă. 

Personajele principale nu sunt eroi, sunt copii. Înseamnă asta că toată lumea trăiește în armonie într-un paradis al florilor și inocenței plin de copilași dulci care se gândesc la binele celorlalți? Nu, din contră, protagoniștii sunt doar copii și tot ce își doresc este să fie șefi ca adulții și să se joace. Sunt copii și le place să aibă întruniri în care să discute despre cum să-și îmbunătățească viață și apoi să aștepte de la alții să o facă pentru ei. Dar nu mai e nimeni pe insulă care să-i ajute. Sunt copii și dacă nu le convine ceva, se vor exprima gălăgios dar nu vor comunica problema.  Sunt copii și le e mai ușor să ia decât că ceară. Cred că mi-am făcut înțeles punctul de vedere. 

La un moment dat, după ce copiii au încercat să-și formeze o societate și totul a degenerat într-un război civil pornit de la cele mai bune intenții, unul dintre copii întreabă: 

Unde-am greșit? De ce se duc toate de râpă?

Și un altul îi răspunde simplu: 

Nu știu…

În acest roman sunt câteva scene de un simbolism puternic. Într-una dintre ele simbolismul morții este împletit cu simbolismul spiritului uman, în timp ce altele redau cu un absurdism hilar modul în care funcționează orice sistem politic. Și dintre toate astea, cele câteva cuvinte care m-au marcat și exprimă cel mai succint dilema umană sunt „Unde-am greșit?”

Este o scenă atât de puternică pentru că răspunsul la această întrebare este cel mai onest și sincer „nu știu” pe care l-am citit sau auzit vreodată. Și după acest sincer „nu știu” vine momentul în care acest copil găsește imediat un răspunzător pentru condiția lor și dă vina pe  altcineva pentru toate problemele întâmpinate. Pentru că „nu șiu” poate deschide calea sprea altceva și e mai simplu să avem întotdeauna un țap ispășitor.

Deci dacă există vre-un moment în care ne-am întrebat unde-am greșit înseamnă că am atins iluminarea. Pentru că am pus întrebarea potrivită care nu acceptă niciun răspuns fals.

Sau am dat peste karma.

Și karma e o c…

Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să comentenzi, dai share, știi tu, toate chestiile uzuale online. Și dacă a existat vreo carte (sau serie) care te-a făcut să-ți pui întrebări, nu ezita să-mi spui într-un comentariu.

Imagine copertă adaptată și preluată de pe Unsplash.

Scrie un comentariu

Comentează